1 Toate limbile omeneşti şi îngereşti de le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m’am făcut aramă sunătoare, ori chimbal gălăgios.
2 Şi dar proorocesc dacă aş avea şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orişice ştiinţă, şi de-aş avea credinţă atât de multa să mut munţii din loc, – dacă nu am dragoste, nimic nu sunt.
3 Şi toată averea mea de-aş face-o milostenii şi trupul mi l-aş da să fie ars, – dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte.
4 Dragostea rabdă îndelung; dragostea este plină de bunătate; dragostea nu ştie de pizmă; nu se laudă; nu se trufeşte.
5 Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul.
6 Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7 Toate le sufere, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8 Dragostea nu piere niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; cât despre darul limbilor – va înceta; cât despre ştiinţă – se va sfârşi.
9 Căci cunoştinţa noastră e frântură şi proorocia noastră tot frântură.
10 Când însă va veni ce este desăvârşit, ce este frântură va conteni.
11 Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; când m’am făcut bărbat, am lepădat chipul copilăresc.
12 Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, atunci însă, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum cunoscut am fost şi eu.
13 Ci acum: credinţa, nădejdea, dragostea – rămân aceste trei. Dar mai mare între ele este dragostea.