1 De ce, Dumnezeule, stai departe? De ce te ascunzi în vremi de grea urgie?
2 Din pricina trufiei nelegiuiţilor ard ca în pară cei sărmani, se prind şi cad în mreaja pe care aceia au născocit-o.
3 Căci cel viclean, măcar că laudă pe Domnul, face după pofta sufletului său şi, cămătărind şi binecuvântând totdeodată, el huleşte pe Dumnezeu.
4 Nelegiuitul zice întru semeţia lui: «Mânia lui nu urmăreşte. Nu este Dumnezeu!» – Toate gândurile lui aşa simt.
5 Pe orice cale apucă îi merge bine toată vremea; departe, sus de tot, sunt pentru el judecăţile tale; pe toţi duşmanii săi îi suflă şi-i răstoarnă,
6 În gândul lui el zice: «Nu mă voi clătina, în neam şi în neam, ca unul care nu ştiu de nenorocire».
7 Gura lui e plină de blestem, de viclenie şi de silnicie; sub limba lui se ascund silnicia şi fărădelegea.
8 El stă la pândă în dosul curţilor; la înfundături ucide pe nevinovaţi; ochii lui iscodesc pe cei nenorociţi;
9 Din ascunzătoare, el pândeşte ca un leu din hăţiş, pândeşte ca să prinză pe sărman şi prinde pe sărman şi-l trage în cursa lui.
10 El zdrobeşte, se lasă jos şi în ghiarele lui se prăbuşesc nenorociţii.
11 În inima lui zice: «Dumnezeu a uitat! Şi-a ascuns faţa sa, nu vede în veac de veac!»
12 Înalţă-te, Doamne! Ridică, Dumnezeule, mâna ta; nu uita pe cei năpăstuiţii ai tăi!
13 De ce huleşte nelegiuitul pe Dumnezeu şi zice întru sine: «Tu nu ceri socoteală»?
14 Tu vezi prea bine, căci tu te uiţi la durere şi la obidă, ca să le aduni în palma ta. Ţie ţi se lasă năpăstuitul; celui orfan tu eşti acela care îi stai într’ajutor.
15 Sfărâmă braţul nelegiuitului şi răutatea celui rău stârpeşte-o, să n’o mai dovedeşti!
16 Dumnezeu e împărat în veac şi în veac; nimiciţi din ţara lui vor fi păgânii!
17 Dorinţa celor obijduiţi ai ascultat-o, Doamne; întărit-ai inima lor; urechea ta i-a luat în seamă,
18 Ca să faci dreptate orfanilor şi dosădiţilor şi ca omul – cel din ţărână luat – să nu mai insufle temere.