57
1 Starostelui cântăreţilor – după podobia: «Să nu sfărâmi!» – o cântare de taină a lui David, când a fugit în peşteră de dinaintea lui Saul.
2 Milueşte-mă, Dumnezeule, milueşte-mă, Dumnezeule, căci sufletul meu la tine caută scăpare şi la umbra aripilor tale adăposti-mă-voi, până ce va trece vremea de restrişte!
3 Chem pe Dumnezeul Cel Prea înalt, pe Dumnezeul care dă izbânda,
4 Ca să trimită din ceruri ajutorul său şi să mă mântuiască, în pofida celui ce pofteşte pieirea mea! – Sela. Trimită Dumnezeu mila şi credincioşia sa!
5 În mijlocul leilor trebue să sălăşluesc, în mijlocul celor ce varsă foc pe nări, al oamenilor, ai căror dinţi sunt lance şi săgeţi, a căror limbă e sabie ascuţită.
6 Ridică-te mai presus de ceruri, Dumnezeule, şi slava ta să strălucească peste tot pământul!
7 Laţuri au întins sub paşii mei şi au smerit până la pământ sufletul meu; o groapă au săpat înaintea mea, dar au căzut în ea. – Sela.
8 Îmbărbătată este inima mea, Dumnezeule, inima mea este îmbărbătată! Voi cânta şi te voi proslăvi.
9 Deşteaptă-te, mărirea mea! Deşteptaţi-vă, harfă şi chitară, căci voiesc să deştept zorile!
10 Lăuda-te-voi printre popoare, Doamne, preamări-te-voi în strune, printre neamuri,
11 Căci mare până la ceruri este mila ta şi până la nouri credincioşia ta.
12 Ridică-te mai presus de ceruri, Dumnezeule, şi slava ta să strălucească peste tot pământul!