1 Judecăţile tale sunt mari şi anevoie de lămurit, de aceea cugetele fără învăţătură sunt în rătăcire.
2 Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească pe neamul sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor – înlănţuiţi de întuneric şi robii unei nopţi fără ziuă – şi fugari erau de la veşnica ta purtare de grijă.
3 Şi când socoteau că vor rămânea ascunşi cu tainicele lor păcate, în vălul întunecat al uitării, risipiţi au fost şi spăimântaţi amarnic şi turburaţi au fost de năluciri.
4 Peşterile unde se ţineau nu i-au scutit de spaime, căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înfricoşau şi arătări posomorîte îi umpleau de groază.
5 Nu era nici un foc care să poată să-i lumineze şi văpăile vii ale stelelor nu puteau să risipească acea noapte înfricoşată.
6 Câteodată li se arăta o învâlvorare grabnică şi spăimântătoare şi zguduiţi de această vedenie, cu pricină necunoscută, socoteau ce vedeau drept groaza groazelor.
7 Meşteşugul copilăros al vrăjitorilor nu mai putea nimic şi îngâmfarea lor că ştiu ceva ieşise de ruşine.
8 Ei care ziceau că pot să gonească din inima bolnavă spaimele şi turburările, chiar ei zăceau acum plini de ruşinoasă spaimă.
9 Şi, măcar că nu era prea mare grozăvia care să-i spăimânteze, totuşi dihăniile care treceau şi şerpii care fluerau îi îngrozeau, şi se topeau de frică şi închideau ochii să nu mai vadă prăpădul ce-i pândea din toate părţile.
10 Fiindcă răutatea inimii e plină de temere ca una ce se ştie vinovată şi mustrată ea de sine însăşi, ea îşi vede mărită nenorocirea.
11 Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreapta judecată.
12 Şi când cade nădejdea în fundul inimii, te sperii şi mai mult, dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine chinul.
13 Iar ei – în noaptea aceea când li se tăiaseră orice puteri şi care venise peste ei din iadul priponit – dormind dea valma,
14 Aci se zbăteau îngroziţi de arătări pocite, aci mureau de golul din inimile lor, căci o groază zornică şi fără de veste pusese stăpânire peste ei.
15 Şi tot aşa ceilalţi, oricare ar fi fost, cădeau vlăguiţi şi rămâneau aşa, închişi ca într’o închisoare fără zăvoare.
16 Şi plugar de era cineva, ori cioban cu oile, ori muncitor prins la muncile câmpului, apucaţi fără de veste, îndurau această năprasnă fără scăpare.
17 Fiindcă toţi erau ferecaţi cu acelaşi lanţ de întuneric. Şi atunci vântul şuerător şi glasul cu bun viers al păsărilor din desişuri şi năvala apelor aprige,
18 Şi bubuitul stâncilor care se prăvălesc şi fuga nevăzută a jigăniilor ţâşnitoare şi răcnetul fiarelor cumplite şi sunetul care se frânge şi se resfrânge în peşterile munţilor – acestea toate îi făceau să-şi dea duhul de frică.
19 Căci în vreme ce toată făptura era luminată cu strălucitoare lumină şi fără împotrivire îşi vedea de lucrul său,
20 Numai peste aceia se întindea o noapte grea, care era icoana întunericului celui ce era să-i înghită şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povară ca însuşi acel întuneric.