Eclesiastul
1
1 Cuvintele Predicatorului, fiul lui David, împărat în Ierusalim.
2 Deşertăciunea deşertăciunilor, spune Predicatorul: deşertăciunea deşertăciunilor; totul este deşertăciune.
3 Ce folos are un om din toată munca lui pe care o face sub soare?
4 O generaţie trece şi altă generaţie vine, dar pământul rămâne pentru totdeauna.
5 Soarele de asemenea răsare şi soarele apune şi se grăbeşte spre locul său de unde a răsărit.
6 Vântul merge spre sud şi se întoarce spre nord; se învârteşte continuu, şi vântul se întoarce din nou conform rotirilor sale.
7 Toate râurile curg în mare, totuşi marea nu se umple; la locul de unde râurile vin, într-acolo se întorc din nou.
8 Toate lucrurile sunt în osteneală; omul nu o poate rosti; ochiul nu se satură a vedea, nici urechea nu se umple cu auzire.
9 Ce a fost, aceea va mai fi; şi ce s-a făcut, se va mai face; şi nu este nimic nou sub soare.
10 Este ceva despre care s-ar putea spune: Vezi, acesta este nou? Era deja în vechimea care a fost înainte de noi.
11 Nu este amintire a lucrurilor dinainte; nici nu va fi vreo amintire a lucrurilor ce vor veni la cei ce vor veni după.
12 Eu, Predicatorul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim.
13 Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez prin înţelepciune toate câte sunt făcute sub cer; această osteneală grea a dat-o Dumnezeu fiilor oamenilor ca să fie umiliţi prin ea.
14 Eu am văzut toate lucrările făcute sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi chinuire a duhului.
15 Ce este strâmb nu poate fi îndreptat, şi ce lipseşte nu poate fi numărat.
16 Am vorbit îndeaproape cu inima mea, spunând: Iată, am ajuns mare şi am obţinut mai multă înţelepciune decât toţi cei ce au fost înainte de mine în Ierusalim; da, inima mea a văzut înţelepciune şi cunoaştere din abundenţă.
17 Şi mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să cunosc nebunia şi prostia; am priceput că aceasta de asemenea este chinuire a duhului.
18 Căci în multă înţelepciune este multă mâhnire, şi cel ce măreşte cunoaşterea măreşte întristarea.