1 Pentru ce timpurile de judecată nu sunt păzite de Atotputernicul? Pentru ce cei, ce-l cunosc, nu văd zilele lui de pedaapsă? 2 Unii strămută hotarele, Răpesc turme, şi le pasc; 3 Asinul orfanilor îl gonesc, Şi boul văduvei îl iau amanet; 4 Pre cei sărmani i-abat din calea lor, Şi săracii din ţară sunt siliţi a se ascunde. 5 Iacă, aceştia ca şi asinii sălbatici ies în pustiu, Căutând cu muncă hrana; Deşertul trebue să le dea mâncare pentru copiii lor! 6 Depe câmp îşi adună nutreţul, Şi pândesc bobiteritul viei celui rău. 7 Îi cuprinde noaptea goi, fără vestminte, Fără învelitoare în contra frigului, 8 Sunt muiaţi de ploile munţilor, Şi neavând alt adăpost, îmbrăţişează stânca. 9 Aceia smulg dela peptul mumei pre orfan, Şi iau amanet tot ce are săracul asupră-şi. 10 Aceştia umblă goi, fără vestminte, Şi flămânzi adună znopii, 11 Storc oleiul din îngrăditurile acelora, Calcă teascul, şi sufăr de sete; 12 Din cetăţi se aude gemetul murinzilor, Şi strigătul celor răniţi de moarte; Şi Dumnezeu nu ascultă rugăciunea lor. 13 Alţii sunt neamicii luminei, Nu cunosc căile sale, Şi nu stau în căile ei: 14 În zorul dimineţei pleacă ucigaşul, Omoară pre cel sărac şi lipsit, Şi noaptea iese ca şi hoţul, 15 Ochiul celui adulter pândeşte amurgul, Zicând: „Nici un ochiu nu mă va vedea.” Şi-şi învăleşte faţa. 16 Când e întunerec, sparg casele; Ziua se închid în lăuntru; Lumina nu o cunosc măcar. 17 Căci lumina dimineţei este umbra morţei pentru ei, Şi când o văd, simt spaimele umbrei morţei. 18 Dacă moştenirea lor e blestemată pe pământ, Şi nu mai pot apuca calea vielor, Se arată iscusiţi pe faţa apelor. 19 În secetă şi în căldură pradă, În apele omătului adâncului păcătuesc. 20 Mitra mumei îl va uita: Va fi de ospăţ vermilor; Nu se va mai aminti, Ci ca un arbore va smulge cel nedrept.
21 El apăsa pre femeia stearpă, care nu născu, Şi văduvei nici odată nu i-a făcut bine; 22 Ba chiar pre cei puternici îi trage cu puterea sa; Când se scoală, nimenea nu este sigur de vieaţa sa; 23 Şi unuia ca acestuia dă Dumnezeu siguranţă, îl sprijineşte, Şi ochii săi sunt aţintiţi asupra urmărilor sale. 24 Sunt mari; o clipeală, şi nu mai sunt; Cad, mor, ca toţi ceilalţi; Ca spicele coapte sunt seceraţi. 25 Au nu este aşa? Cine mă dă de minciună, Şi va nimici cuvântul meu?