1 De ce s’au înfuriat popoarele, Şi naţiunile cugetă deşerte? 2 Regii pământului s’au răsculat; Şi mai marii împreună se sfătuesc, Asupra Domnului şi asupra Unsului său zicând: 3 Să rupem legăturile lor, Şi să lepădăm de la noi funiile lor! 4 Cel ce locueşte în cer râde, Domnul îşi bate joc de dânşii; 5 Atuncia va vorbi către dânşii în mânia sa, Şi în aprinderea sa îi va spăimânta; 6 „Uns-am, zice-va el, pre regele meu În Sion, muntele meu cel sfânt.” 7 Voiu proclama aşezământul său; Domnul a zis către mine: 8 „Tu eşti fiul meu, Astăzi te-am născut. 9 Cere de la mine; Şi-ţi voiu da popoarele drept moştenire, Şi marginile pământului drept stăpânire: Tu cu sceptru de fier îi vei sdrobi, Ca vasele olarului îi vei sfărâma”. 10 Şi acum, regilor, înţelepţiţi-vă, Învăţati-vă judecători ai pământului! 11 Serviţi Domnului cu frică, Şi bucuraţi-vă cu cutremur! 12 Sărutaţi pre fiu, ca să nu se mânie, Şi să nu pieriţi în cale; Căci mânia lui curând se aprinde; Ferice de toţi, cari se încred într’însul!