5
1 Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce-a dat peste noi,
priveşte-ne ocara!
2 Întreaga moştenire ni s’a mutat la alţii,
casele la străini.
3 Orfani suntem de tată,
iar mamele, de parc’ar trăi în văduvie.
4 Din propria fântână bem apă şi dăm bani
şi ne plătim pădurea ducând-o, grea, în cârcă.
5 Prigoană grea, grumaz încovoiat,
munciţi am fost şi n’am avut odihnă.
6 Egiptul ne-a’ntins mâna,
Asurul, să ne-arate ce-am ajuns.
7 Părinţii în păcate-au trăit şi nu mai sunt,
noi le purtăm păcatul.
8 Ah, robi ne stăpânesc!;
din mâinile lor nimeni nu este să ne scape.
9 Punându-ne vieaţa’ntr’un fir ne-aducem
pâinea,
având a sta de faţă cu sabia pustiei.
10 Ni-i pielea înnegrită de parc’ar fi cuptor;
ia uite-i: prinşi de tremur pe sub
furtuna foamei!
11 Femeile’n Sion le-au umilit,
fecioarele’n cetăţile lui Iuda.
12 Boierii fost-au spânzuraţi de mâini,
bătrânii n’au primit nici o cinstire.
13 Aleşii noştri plângeri au strigat.
Cei tineri în pădure s’au sfârşit.
14 Bătrânii-au încetat să stea în poartă,
au încetat aleşii să mai cânte.
15 În inimi bucuria ni s’a stins,
din hora noastră plânsul s’a ales.
16 Cununa de pe frunte ne-a căzut.
Vai nouă, vai, că am păcătuit!
17 De-aceea vin dureri şi inima ni-i tristă,
de-aceea ochii noştri ni s’au înnegurat:
18 pe muntele Sion, că-a devenit deşert
şi vulpile-l străbat!
19 Ci numai Tu, Tu, Doamne, Tu vei
rămâne’n veci:
pe tronul Tău [de-a pururi vei sta], din
neam în neam.
20 De ce pân’la sfârşit ne vei uita pe noi?
Ne părăseşti Tu oare cât zile vor mai fi?
21 O, Doamne,
întoarce-ne la Tine, iar noi ne vom întoarce;
ca şi-altădată, fă-ne din zi o noutate!
22 Că prea de tot cu totul ne-ai lepădat pe noi,
asupră-ne cu mare mânie Te-ai aprins!…