1 Călcătorul de lege, păcătuind, zice’n sinea lui
că înaintea ochilor săi nu este frică de Dumnezeu.

2 Fiindcă el însuşi se amăgeşte chiar cu ochii săi,
ca nu cumva să-şi afle fărădelegea şi s’o urască.

3 Cuvintele gurii sale sunt fărădelege şi vicleşug,
el n’a dorit să înţeleagă cum e să fii bun.

4 Fărădelege a gândit în aşternutul său,
pe sine s’a pus în orice cale care nu e bună
şi răutatea n’a urât-o.

5 Doamne, mila Ta este în cer
iar adevărul Tău se’ntinde pân’la nori;

6 dreptatea Ta e ca munţii lui Dumnezeu,
adânc nepătruns judecăţile Tale.

Oameni şi dobitoace vei mântui Tu, Doamne;

7 cât ai înmulţit mila Ta, Dumnezeule,
fiii oamenilor în umbra aripilor Tale vor nădăjdui,

8 din grăsimea casei Tale îi vei îmbăta
şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa.

9 Că la Tine este izvorul vieţii,
întru lumina Ta vom vedea lumină.

10 Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine
şi dreptatea Ta celor drepţi la inimă.

11 Să nu vină peste mine piciorul trufiei
şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine.

12 Acolo au căzut toţi cei ce lucrează fărădelege;
izgoniţi au fost şi nu vor putea să se ridice.