1 Aşadar, ce vom spune că a găsit Abraham, părintele nostru după trup?
2 Căci dacă Abraham ar fi fost justificat datorită faptelor, ar fi avut motiv de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu.
3 De fapt, ce spune Scriptura? Abraham a crezut în Dumnezeu şi i s-a considerat aceasta ca justificare.
4 Dar celui care lucrează salariul nu i se consideră ca dar, ci ca datorie.
5 însă celui care nu lucrează, dar crede în cel care-l justifică pe cel păcătos, credinţa lui i se consideră ca justificare.
6 La fel, David îl numeşte fericit pe omul căruia Dumnezeu îi dă justificarea fără fapte:
7 Fericiţi cei cărora le sunt iertate nelegiuirile
şi cărora le sunt acoperite păcatele.
8 Fericit bărbatul căruia Domnul nu-i consideră păcatul.
9 Deci fericirea aceasta este numai pentru cel circumcis sau şi pentru cel necircumcis? Căci noi spunem: i s-a considerat lui Abraham credinţa ca justificare.
10 Aşadar, cum i-a fost considerată? Pe când era circumcis sau pe când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis.
11 El a primit semnul circumciziei ca pe un sigiliu al justificării prin credinţa pe care o avea pe când era necircumcis, astfel încât el să fie părintele tuturor celor care cred fără să fie circumcişi, ca să li se considere şi lor justificarea,
12 şi părintele circumciziei pentru cei care [provin] din circumcizie, dar şi al celor care merg pe urmele credinţei părintelui nostru Abraham, pe care a avut-o pe când era necircumcis.

13 Căci promisiunea că va deveni moştenitorul lumii i-a fost făcută lui Abraham şi descendenţei lui nu prin Lege, ci prin justificarea din credinţă.
14 De fapt, dacă moştenitorii ar fi prin Lege, credinţa ar deveni inutilă, iar promisiunea ar fi anulată.
15 De fapt, legea provoacă mânie. În schimb, unde nu este lege, nu este nici încălcarea ei.
16 De aceea [promisiunea a fost făcută] prin credinţă, ca să fie din har şi ca promisiunea să rămână singură pentru toată descendenţa: nu numai pentru cel care provine din Lege, ci şi pentru cel care provine din credinţa lui Abraham, care este părintele nostru, al tuturor,
17 după cum este scris: Te-am pus părinte al multor popoare, [adică] înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care dă viaţă celor morţi şi cheamă la fiinţă cele ce nu sunt.

18 Sperând împotriva oricărei speranţe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: Aşa va fi descendenţa ta.
19 Şi, fără a slăbi în credinţă, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – şi nici la sânul neroditor al Sarei,
20 n-a şovăit cu neîncredere, ci, în faţa promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credinţă dând glorie lui Dumnezeu,
21 convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o şi împlinească.
22 Pentru aceasta i s-a considerat ca justificare.
23 Dar ce a fost scris nu i s-a considerat numai pentru el,
24 ci va fi considerat şi pentru noi care credem în cel care l-a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus Cristos,
25 care a fost dat [la moarte] pentru fărădelegile noastre, dar a înviat pentru ca noi să fim justificaţi.