1 Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele,
ca să nu păcătuiesc cu limba;
îmi voi pune frîu gurii,
cît va sta cel rău înaintea mea.“
2 Am stat mut, în tăcere;
am tăcut, măcar că eram nenorocit;
şi totuş durerea mea nu era mai puţin mare.
3 Îmi ardea inima în mine,
un foc lăuntric mă mistuia;
şi atunci mi-a venit cuvîntul pe limbă, şi am zis:
4 „Doamne, spune-mi care este sfîrşitul vieţii mele,
care este măsura zilelor mele,
ca să ştiu cît de trecător sînt.“
5 Iată că zilele mele sînt cît un lat de mînă,
şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta.
Da, orice om este doar o suflare, oricît de bine s’ar ţinea. – (Oprire)
6 Da, omul umblă ca o umbră,
se frămîntă degeaba,
strînge la comori, şi nu ştie cine le va lua.
7 Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu?
În Tine îmi este nădejdea
8 Izbăveşte-mă de toate fărădelegile mele!
Nu mă face de ocara celui nebun!
9 Stau mut, nu deschid gura,
căci Tu lucrezi.
10 Abate-Ţi loviturile dela mine!
Îmi iese sufletul supt loviturile mînii Tale.
11 Tu pedepseşti pe om, şi-l loveşti pentru fărădelegea lui:
îi prăpădeşti, ca molia, ce are el mai scump.
Da, orice om este doar o suflare. (Oprire)
12 Ascultă-mi rugăciunea, Doamne,
şi pleacă-Ţi urechea la strigătele mele!
Nu tăcea în faţa lacrămilor mele!
Căci sînt un străin înaintea Ta,
un pribeag, ca toţi părinţii mei.
13 Abate-Ţi privirea dela mine, şi lasă-mă să răsuflu,
pînă nu mă duc şi să nu mai fiu!