1 O! de ai fi fratele meu,
care a supt la ţîţele mamei mele!
Cînd te-aş întîlni în uliţă, te-aş săruta,
şi nimeni nu m’ar ţinea de rău.
2 Te-aş lua şi te-aş aduce la casa mamei mele;
ea m’ar învăţa
să-ţi dau să bei vin mirositor,
must din rodiile mele.
3 Mîna lui cea stîngă să fie supt capul meu,
şi dreapta lui să mă îmbrăţişeze! –
4 Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului,
nu stîrniţi, nu treziţi dragostea,
pînă nu vine ea. –
5 Cine este aceea, care se suie din pustie,
rezemată de iubitul ei şi zicînd:
„Te-am trezit supt măr;
acolo te-a născut mamă-ta,
acolo te-a născut şi te-a făcut ea.“ –
6 Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău;
căci dragostea este tare ca moartea,
şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor;
jarul ei este jar de foc,
o flacără a Domnului.
7 Apele cele mari nu pot să stingă dragostea,
şi rîurile n’ar putea s’o înece;
de ar da omul toate averile din casa lui pentru dragoste,
tot n’ar avea de cît dispreţ.
8 Avem o soră micuţă,
care n’are încă ţîţe.
Ce vom face cu sora noastră
în ziua cînd îi vor veni peţitorii?
9 Dacă este zid,
vom zidi nişte zimţi de argint pe ea;
dar dacă este uşă,
o vom închide cu o scîndură de cedru. –
10 Eu sînt un zid, şi ţîţele mele sînt ca nişte turnuri;
în ochii lui am fost ca una care a găsit pace.
11 Solomon avea o vie la Baal-Hamon;
a închiriat-o unor păzitori;
şi fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de sicli de argint.
12 Via mea, care este a mea, o păstrez eu.
Ţine-ţi, Solomoane, cei o mie de sicli,
şi două sute fie celor ce păzesc rodul! –
13 Tu, care locuieşti în grădini,
nişte prieteni îşi pleacă urechea la glasul tău:
binevoieşte şi fă-mă să-l aud! –
14 Vino repede, iubitule,
ca o căprioară sau ca puiul de cerb
pe munţii plini de mirozne!