1 „Cât despre mine, fraţilor,
Iată, vă spun dar, tuturor,
Că n-am putut să vă vorbesc
Ca unui om duhovnicesc,
Ci nevoit am fost apoi –
În vremea când vorbeam cu voi –
În mod firesc să vă vorbesc,
La fel ca omului lumesc,
Pentru că, în Hristos, atunci,
Fuseseră-ţi doar nişte prunci.
2 Numai cu lapte v-am hrănit,
Pentru că nu aţi suferit
Bucate tari; de-asemenea,
Văd bine eu, că nimenea
Nu le suportă, nici acum.
3 Şi-am înţeles, astfel, precum
Că voi, încă, sunteţi lumeşti.
Într-adevăr, la voi, găseşti
Zavistii, certuri, dezbinare.
Deci, nu sunteţi lumeşti voi, oare?
Dacă în acest fel trăiţi,
Cu ce sunteţi deosebiţi,
De ceilalţi oameni care sânt
Pe faţa-ntregului pământ?
4 Când unul zice „Iată, eu
Sunt al lui Pavel, tot mereu!”,
Iar altul – dintre cei de-acolo –
Spune „Eu sunt al lui Apolo!”,
Vă-ntreb eu, oare, mai apoi:
Nu sunteţi dar, din lume, voi?
5 Dar cine este Pavel, oare?
Cine-i Apolo? Ce hram are?
Doar nişte slujitori, mereu,
În slujbă sunt, la Dumnezeu.
Voi, prin aceştia, aţi crezut,
Şi fiecare a făcut
Numai după puterea lui,
Dată din partea Domnului.
6 Astfel, eu am însămânţat,
Apoi, Apolo a udat,
Iar Domnu-i Cel care-a făcut,
Sămânţa-n urmă, de-a crescut.
7 Cel ce-a sădit deci – pot să zic –
Şi cel ce udă, nu-s nimic.
Ci totul este Dumnezeu,
Acela care, tot mereu,
Poate să facă să-ncolţească
Sămânţa, iar apoi să crească.
8 Omul acel care sădeşte,
Cu cel ce udă, se vădeşte
Că una este; fiecare,
Parte, de o răsplată, are.
Astfel, răsplata omului,
E după osteneala lui.
9 Noi împreună-am fost, mereu,
Doar lucrători, cu Dumnezeu;
Iar voi sunteţi ogorul Lui,
Sunteţi clădirea Domnului.”
10 „Eu, ca şi meşterul zidar,
Lucrat-am, după al meu har –
Pe care, Domnul mi l-a dat –
Şi-o temelie-am aşezat.
Deasupra ei, un altul vine,
Ca să clădească, după mine.
Dar fiecare, vreau să ştie,
Că trebuie, atent, să fie
La ceea ce clădeşte. Iar,
11 O altă temelie dar,
Faţă de cea care s-a pus –
Şi care e Hristos Iisus –
Să mai aşeze, nimenea,
Nicicând, de-acum, nu va putea.
12 Când cineva are să vie
Şi, pe această temelie,
Argint sau aur, o s-aşeze,
Ori pietre scumpe-o să dureze,
Sau lemn şi fân o să zidească,
Ori trestii doar o să clădească,
13 Acela trebuie să ştie
Că-n vremile cari au să vie,
Lucrarea ce a fost durată,
Pe faţă o să fie dată.
Atuncea, ea va fi ştiută,
Căci o va face cunoscută
Chiar ziua Domnului – pe loc –
Şi-o va descoperi în foc.
Deci, focul e acela care
Arată, pentru fiecare,
Dacă vădeşte trăinicie
Ceea ce-a pus, pe temelie.
14 Dacă lucrarea construită
N-are să fie nimicită
De foc, ci şade în picioare,
Pe temelie, omul are
Ca să primească o răsplată.
15 Dacă lucrarea se arată,
Arsă de foc, omul acel,
Pierde răsplata şi-apoi, el
Are să fie mântuit,
Ca şi prin foc, într-un sfârşit.”
16 „Nu ştiţi că al lui Dumnezeu
Templu, doar voi sunteţi, mereu?
Nu ştiţi că Duhul Lui Cel Sfânt
Şade în voi, pe-acest pământ?
17 Dacă-ndrăzneşte cineva,
Ca Templul Domnului, cumva,
Să-l nimicească, o să fie
Zdrobit, de-a Domnului mânie.
Căci Templul Său e sfânt; şi-apoi,
La fel, tot sfinţi, sunteţi şi voi.
18 Să nu se-nşele nimenea:
Acela care va avea,
Părere bună, despre el,
Crezându-se-nţelept astfel,
Nebun, întâi, să fie, dacă
Vrea, înţelept, ca să se facă.
19 În faţa Domnului – se ştie –
Că este doar o nebunie
Înţelepciunea cea pe care
Lumea aceasta-n ea o are.
Tocmai de-aceea, s-a şi zis,
Iar, în Scriptură, este scris:
„Pe-al înţelepţilor sobor,
Îl prinde-n viclenia lor.”
20 În urmă, iarăşi, se mai scrie:
„Pe înţelepţi, Domnul îi ştie,
Căci El îi vede de departe,
Cum cugetă lucruri deşarte.”
21 De-aceea, eu aş vrea, ca voi
Să nu vă mai făliţi apoi,
Cu oamenii care-i aveţi,
Căci tot ceea ce-n jur vedeţi –
Lucruri aflate pe pământ –
Să ştiţi că ale voastre sânt;
22 Fie că Pavel e acolo,
Fie că-i Chifa sau Apolo,
Fie că este lumea toată,
Viaţă, sau moarte totodată,
Ori lucruri care sunt acum
Pe-acest întreg pământ, precum
Şi cele care au să vie,
Acestea toate – să se ştie –
Sunt ale voastre doar, iar voi
23 Sunteţi ai lui Hristos apoi.
Acest Hristos a fost, mereu –
Şi este – al lui Dumnezeu.”