1 Cum şeade singuratică cetatea cea avută de popoare! Ajuns-a ca o văduvă, cea mare între popoare! Doamna ţărilor făcutu-s’a birnică! 2 Chiar şi noaptea plânge, şi lacrimile ei cad pe obrajii ei, Şi nu este cine să o mângăie din câţi o iubiau; Toţi amicii ei cu necredincioşie purtatu-s’au cu ea; făcătu-i-s’au inamici. 3 Din loc în loc strămută-se Iuda, pentru suferinţă şi servire grea; El locueşte printre popoare, nu află odihnă; Toţi câţi îl urmăriau, ajunsu-l-au în strâmtorile lui. 4 Căile Sionului bocesc, căci nu este nimenea care să vină la sărbători; Toate porţile lui sunt pustiite; preoţii săi suspin, Fecioarele lui sunt întristate, şi el însuşi este plin de amărăciune. 5 Protivnicii lui ajuns-au capii lui, inamicii lui prosperează; Căci Domnul l-a întristat pentru mulţimea fărădelegilor lui; Pruncii săi dusu-s’au prinşi înaintea inamicului. 6 Şi luatu-s’a dela fiica Sionului toată mărirea ei: Mai marii săi ajuns-au asemenea cerbilor, cari nu află păşune, Şi fug fără de putere înaintea gonaşului. 7 Ierusalimul în zilele lui de suferinţă şi de ticăloşie aduce-şi aminte De toate cele plăcute, ce erau în zilele cele de mai nainte. Când a căzut poporul său în mâna inamicului, şi nu era cine să-i ajute, Văzutu-l-au şi râs-au de peirea lui. 8 Păcătuit-a greu Ierusalimul; deaceea ajuns-a de ură; Despreţuitu-l-au toţi câţi l-au cinstit, căci au văzut goliciunea lui; El însuşi suspină, şi se întoarce îndărăt. 9 Necurăţenia lui lăsat-o-au în poalele lui; Nu şi-a adus aminte de sfârşitul său; Deaceea s’a înjosit până în atâta, şi nu este cine să-l mângâie. Vezi, o Doamne, suferinţa mea; căci inamicul se îngâmfează. 10 Întins-a inamicul mâna sa preste toate cele mai plăcute ale lui: Da, văzut-a pre popoare întrând în templul său, De care tu ai zis, să nu între în adunarea ta. 11 Suspină tot poporul său căutându-şi pânea, Datu-şi-au toate cele preţioase ale lor pentru hrană, ca să prindă la suflet. Caută, Doamne, şi vezi cât de despreţuit am ajuns. 12 Au nu vă pasă nimica, vouă tutulora câţi treceţi pe cale? Căutaţi şi vedeţi, de este durere asemenea cu durerea mea, care mi s’a făcut, Cu care m’a întristat Domnul în ziua aprinderii mâniei sale. 13 Aruncat-a din înălţime foc în oasele mele, care le-a cuprins; Întins-a mreje picioarelor mele, întorsu-m’a îndărăt; Făcutu-m’a nemângăiat, bolnav toată ziua. 14 Jugul fărădelegilor mele strânsu-s’a cu mâna sa; împletitu-s’au; Şi pusu-s’au pe grumazul meu; scăzut-a puterea mea, Datu-m’a Domnul în mâni, din care nu pot să scap: 15 Răsturnat-a Domnul pre toţi puternicii mei în mijlocul meu; Chemat-a asupră-mi o adunare, care să sfărâme pre tânării mei; Călcat-a, ca în teasc, Domnul pre fecioara, fiica lui Iuda. 16 Deaceea plâng; ochii mei, ochii mei isvoresc lacrimi; Căci departe de mine este mângăietorul, care să răcorească sufletul meu; Fiii mei sunt nemângăiaţi, căci inamicul a învins. 17 Sionul întinde mânile sale, şi nu este cine să-l mângâie; Domnul chemat-a asupra lui Iacob pe inamicii săi de jur împrejur; De ură ajuns-a Ierusalimul între ei. 18 Drept este Domnul, căci răsculatu-m’am împotriva cuvântului său. Ascultaţi, popoarelor toate, şi vedeţi durerea mea! Fecioarele mele, şi tânării mei dusu-s’au prinşi. 19 Strigat-am pe iubiţii mei, dar ei m’au amăgit; Murit-au în cetate preoţii mei şi bătrânii mei, Deşi li s’a căutat hrană, ca să prindă la suflet. 20 Caută, Doamne! căci sunt în strâmtorare; ard măruntaele mele: Inima mea se bate în mine, căci am fost răsculător. Afară mă ucide sabia, în casă ciuma. 21 Aude-se, cum suspin, dar nu este cine să mă mângâie; Toţi inamicii mei auzit-au nenorocirea mea, şi s’au bucurat, că tu ai făcut aceasta. Fă să vie ziua, în care tu ai proclamat ca ei să fie asemenea mie. 22 Să vie înaintea ta toată răutatea lor; Şi fă-l cum ai făcut şi mie pentru toate fărădelegile mele; Căci multe sunt suspinurile mele, şi bolnavă este inima mea.