1 Anul treizeci se dovedea
A fi, şi tocmai începea
A cincea zi, din luna care,
A patra e la numărare.
Pe vremea ‘ceea, aşadar,
La apa râului Chebar,
Eram, cu prinşii de război.
Acolo s-a deschis apoi,
Cerul şi astfel am putut,
Minunăţii, să fi văzut,
Ce se vădeau lucruri cereşti,
Vedenii mari, dumnezeieşti.
2 În luna care se vădea
A zecea, tocmai începea
A cincea zi. Cel care-a stat
Pe scaunul de împărat
Şi era Ioiachin numit,
De cinci ani se afla-nrobit.
3 Cuvântul Domnului, de sus,
Până la Ezechiel s-a dus.
Fiu al lui Buzi, Ezechiel
Preot era, fiind şi el
La apa râului Chebar,
În al Haldeilor hotar.
În acel loc, asupra lui,
Venit-a mâna Domnului.
4 Când m-au uitat, eu am zărit,
Din miazănoapte c-a venit
Un vânt năpraznic, un nor gros
Şi-un snop de foc vijelios,
Ce răspândea, fără-ncetare,
În jurul său, lumină mare.
În al ei mijloc se vădea
A fi ceva care lucea,
Putând a fi asemuită
Cu o aramă lustruită,
Ieşind din para focului,
Aflându-se deasupra lui.
5 În mijloc, încă, se vedeau
Patru făpturi cari vii erau.
Şi aduceau, la-nfăţişare,
C-o omenească arătare.
6 Toate făpturile acele,
Cu patru feţe fost-au ele;
Şi patru aripi mai vădeau –
De-asemenea – că mai aveau.
7 Picioare drepte au avut,
Iar talpa lor mi s-a părut
Că e precum piciorul cel
Pe cari îl are un viţel.
Ca şi arama lustruită,
Era lumina răspândită
De către ele, căci luceau
Necontenit şi scânteiau.
8 Pe cele patru laturi care
Aripi avut-au fiecare,
Şi nişte mâini – de om – erau.
Ele, sub aripi, se aflau.
Făpturile – am mai văzut –
Cum că şi feţe au avut.
9 Aripile prinse erau,
Una de alta. Când mergeau,
Toate făpturile acele
Nu se-ntorceau, pentru că ele,
Drept înainte, o ţineau.
10 Iată ce chipuri ele-aveau:
În faţă, chip de om, mereu;
În dreapta, chipul unui leu;
În stânga, chip de bou apoi;
Şi chip de vultur, înapoi.
11 Aripile se dovedeau
Cum că întinse-n sus erau,
Astfel încât două din ele
Se întindeau până la cele
Care erau apropiate,
Aflânduse-n vecinătate,
Iar alte două-au folosit,
Corpul, pentru a-şi fi-nvelit.
12 Drept înainte, fiecare
Mergea mereu, în felu-n care
Duhul, să meargă, le făcea.
Nici una nu se întorcea
Nici într-o parte când mergeau,
Ci înainte, drept, ţineau.
13 În mijlocul făpturilor,
Ceva ce-i asemănător
Doar cu cărbunii cei încinşi
Care de flăcări sunt cuprinşi,
În jur, lumină, răspândea.
Apoi, ceva asemenea
Precum ar fi nişte făclii,
Printre acele făpturi vii,
Se tot mişcau, fără-ncetare.
Focul dădea lumină mare
Şi-apoi, din el, se mai vedeau
Cum fulgere în jur ţâşneau.
14 Făpturile-au pornit apoi,
Şi-au alergat iar, înapoi.
Când s-au întors, s-au dovedit,
Iuţi – ca un fulger – negreşit.
15 Jos, pe pământ, eu am văzut
Cum că făpturile-au avut –
La fiecare faţă dată –
Câte o roată, aşezată.
16 Înfăţişarea roţilor –
Precum şi materialul lor,
Din cari ele s-au întocmit –
Păreau a fi de hrisolit.
Acele patru roţi erau
Asemenea, căci se vădeau
Aidoma la-nfăţişare
Şi tot la fel la îmbinare.
Ele erau deosebite,
Căci astfel fost-au întocmite,
Încât construcţia lor, toată,
Părea să fie roată-n roată,
Pentru că roata se vădea
A fi-n mijlocul alteia.
17 Atunci când roţile mergeau,
Pe patru laturi alergau
Şi-n goana lor din loc în loc,
Ele nu se-ntorceau deloc.
18 Obezi aveau roţile, cari
Se dovedeau nespus de mari.
Aste obezi, deosebite,
De ochi erau acoperite.
19 Făpturile, când se mişcau,
Şi roţile se învârteau,
Iar când zburau, roţile-acele
Zburau alăturea de ele.
20 Duhul e cel care ducea
Făpturile, unde voia,
Şi toate roţile acele
Se ridicau, mereu, cu ele,
Căci duhul care le-a mânat,
În roţi fusese aşezat.
21 Făpturile, când se mişcau,
Şi roţile le însoţeau.
Apoi când ele s-au oprit
Şi roţile-au încremenit,
Iar când făpturile-au zburat
Şi roţile s-au ridicat,
Căci în mijlocul roţilor,
Era duhul făpturilor.
22 Peste făpturi, mi se părea
A fi ceva asemenea
Întinsului cerurilor,
Ca un cristal strălucitor
Ce se afla în aer, sus,
Deasupra capetelor pus.
23 Aripile ce le aveau
Făpturile, drepte stăteau
Sub ceru-acela care, pus
Fusese, în partea de sus.
Două din ele-au folosit,
Corpul, pentru a-şi fi-nvelit.
24 Făpturile, când se mişcau,
Aripile le vâjâiau,
Asemeni unor ape cari
Se dovedeau nespus de mari,
Şi precum glasul cel pe care
Atotputernicul îl are.
Când se mişcau, neîndoios,
Vuiet scoteau, gălăgios,
Precum răsună-n largul firii
Vuietul groaznic al oştirii.
Făpturile, când se opreau,
În jos, aripile-şi lăsau.
25 Vuietul ce se auzea,
Din cerul cel întins, pornea –
Ce se afla în aer, sus,
De-asupra capetelor pus.
Făpturile, când se opreau,
În jos, aripile-şi lăsau.
26 Deasupra cerului de sus,
Peste-ale lor capete pus,
Era ceva ce mi-a părut,
Din piatră de safir, făcut
Şi m-am gândit că o să fie
Un fel de scaun de domnie.
Un chip de om, am mai văzut
Că pe-acel scaun a şezut.
27 Omul pe care l-am zărit,
În strălucire învelit
Era. Lumina răspândită
Părea aramă lustruită.
De la rărunchii chipului,
În sus, până la capul lui
Şi de asemeni ne-ndoios,
De la rărunchii lui, în jos,
Eu am zărit – în acel loc
Din jurul lui – un fel de foc,
Ce răspândea, fără-ncetare,
Jur împrejur, lumină mare.
28 Lumina ‘ceea se vădea
Cum că era asemenea
Cu-n curcubeu ce stă să iasă
De după nori, în zi ploioasă.
Aşa e chipul cel pe care
Doar slava Domnului îl are.
Când astă slavă am văzut,
Jos, la pământ, eu am căzut
Şi-apoi un glas am auzit,
Al Unuia care-a vorbit.