1 „Aminte să-Ţi aduci, de-ndat’,
Doamne, de tot ce s-a-ntâmplat!
Priveşte Doamne, către noi,
Să vezi ocara noastră-apoi!
2 Nişte străini au dobândit
Ceea ce noi am moştenit!
Casele noastre le-au luat
Cei cari în alte ţări au stat!
3 Acum, orfani ajuns-am – iată –
Căci am rămas fără de tată.
Mamele noastre s-au trezit
Că văduve s-au pomenit.
4 Apa, pe bani doar, o primim,
Iar lemnele, noi le plătim.
5 Duşmanii noşti’ ne urmăresc
Şi îndârjiţi ne prigonesc.
Când obosim, nu ne dau tihnă
Şi n-avem loc pentru odihnă.
6 Către Egipt, noi ne-am uitat
Iar braţul ni l-am îndreptat,
Apoi, către Asiria,
Căci am sperat ca să ne dea
Belşug de pâine, să mâncăm
Şi astfel să ne săturăm.
7 Părinţii au păcătuit,
Însă cu toţii au murit,
Iar ale lor păcate-apoi,
În lume, azi, le purtăm noi.
8 Robii ajuns-au ca să fie
Stăpânii noştri, în robie
Şi nu e nimenea să poată,
Din ale lor mâini, să ne scoată.
9 Pâinea pe care-o căutăm,
Doar cu primejdie-o mâncăm,
Pentru că viaţa noastră – iată –
De sabie-i ameninţată,
Chiar dacă suntem în pustie.
10 Pielea ajuns-a să ne fie
Ca un cuptor şi arde tare,
De frigul cel pe cari îl are
Doar fierbinţeala foametei.
11 Când, în Sion, pătruns-au ei,
Femeile le-au necinstit.
Aceeaşi soartă-au suferit
Fecioarele cele pe care,
Iuda, în ţara lui, le are.
12 Mai marii noştri-au fost luaţi
De către ei şi spânzuraţi.
Pe cei bătrâni, nu i-au cinstit.
13 Pe-ai noştri tineri i-au silit
Ca să râşnească, ne-ncetat.
Copii-au fost puşi la cărat
Poveri de lemne. Mulţi slăbeau
Şi sub poveri se prăbuşeau.
14 Bătrânii nu mai merg să stea
La poartă şi de-asemenea
Şi tinerii au încetat
Cu al lor cântec minunat.
15 S-a dus a noastră bucurie,
Făcând loc jalei ca să vie,
Loc ca să ia jocurilor
Avute de al nost’ popor.
16 Cununa care s-a aflat,
Pe capul nostru, a picat!
E vai de noi, căci – negreşit –
Cu toţii am păcătuit!
17 Dacă, în inimi ne-a intrat
Durerea şi s-a-ntunecat
Privirea şi a noastră frunte,
18 E doar pentru că acel munte
Ce este al Sionului
E pustiit. Pe creasta lui,
Numai şacali hălăduiesc,
Căci ei, doar, îl mai locuiesc.
19 Dar Tu, Doamne, împărăţeşti
Şi pe vecie stăpâneşti.
Scaunul Tău, cel de domnie,
Din neam în neam are să ţie!
20 De ce dar, să ne uiţi apoi,
În vecii vecilor, pe noi?
Şi pentru ce să Îţi doreşti,
Mult timp, ca să ne părăseşti?
21 Spre Tine-ntoarce-ne şi-apoi,
La Tine alerga-vom noi!
Mai dă-ne zile, bunăoară,
Precum au fost odinioară!
22 Oare, de tot ne-ai lepădat?
Atât de mult, te-ai mâniat?
Peste măsură, oare-apoi,
Să Te fi supărat, pe noi?”