1 Vai, vai! Cum s-a mai nimerit
Că aurul s-a înnegrit!
Vai, vai! Cum s-a mai preschimbat,
Acuma, aurul curat!
Vai, vai! Cum s-au mai risipit
Pietrele ce-au alcătuit
Sfântul Locaş al Domnului,
Pe marginile drumului!
2 Cum au ajuns a fi priviţi
Fiii aleşi şi preţuiţi,
Care sunt ai Sionului!
Cum sunt priviţi, azi, fiii lui,
Aceia care se vădeau
Că precum aurul erau!
Ca nişte vase, azi, ei sânt –
Vase făcute din pământ –
Ca o lucrare, aşadar,
A mâinilor unui olar!
3 Chiar şi şacalii se aşează,
Cu grijă, şi îşi alăptează
Puii, dar fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Fără de milă se vădeşte,
Ca struţul care vieţuieşte
Într-un ţinut ce-i pustiit.
4 Sugarului i s-a lipit
Limba, de cerul gurii – iată –
Că e, de sete-acum, uscată.
Pruncii cer pâine; nimenea,
Însă, nu poate să le-o dea.
5 Aceia care au avut
Hrană aleasă, au căzut,
Pe uliţe şi-au leşinat,
Căci foametea i-a înhăţat.
Aceia care-au fost crescuţi
În purpură, fiind ţinuţi,
Mereu, numai pe perne moi,
De o grămadă de gunoi
Ajuns-au, parte, a avea
Şi a se bucura de ea!
6 Căci vina fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Mai mare e, decât e cea
Pe cari Sodoma o avea
Şi care fost-a nimicită
De pe pământ, într-o clipită,
Fără ca să fi pus – cumva –
Mâna, asupră-i, cineva.
7 Acei care o cârmuiau,
Strălucitori se dovedeau,
Căci ei mai tare-au strălucit
Decât zăpada, negreşit.
Ei, mult mai albi, s-au arătat,
Decât e laptele vreodat’.
8 Acum, a lor înfăţişare
Mai negricioasă ne apare,
Decât este funinginea.
Nu-i mai cunoaşte nimenea
Pe uliţă căci, negreşit,
De oase, pielea s-a lipit,
Iar a lor faţă se arată
A fi ca lemnul de uscată.
9 Cei cari de sabie-s loviţi –
Şi pier – sunt mult mai fericiţi,
Decât cei cari ajung să cadă
În gheara foametei drept pradă,
Pentru că parte n-au avut
De rodul care s-a făcut
În câmp şi astfel – negreşit –
Puterile li s-au sleit!
10 Iată, cu toată mila lor,
Ajuns-a carnea pruncilor
Să fie fiartă, de femei,
Pentru că, hrană, le sunt ei,
În mijlocul necazului
Precum şi al prăpădului
Căzut pe fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are.
11 Domnul sleitu-Şi-a urgia.
Vărsat-a, în Sion, mânia
Şi-n temelii i-a pus un foc,
Pentru a-l mistui pe loc.
12 Toţi împăraţii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Să creadă, nu ar fi putut –
Şi-asemenea n-ar fi crezut
Nici oamenii pământului –
Că al Ierusalimului
Duşman, ajunge-va a-l bate
Şi că intra-va în cetate.
13 Faptul acest e rodul lor –
A tuturor păcatelor –
Făcute de ai săi preoţi,
Precum şi de prorocii toţi,
Pentru că-n el, ei au vărsat
Sângele cel nevinovat!
14 Cu acel sânge s-au mânjit.
În urmă, ei au rătăcit
Pe uliţe şi nimenea
Să se atingă, nu putea,
De straiul lor cel îmbibat
Cu sângele ce l-au vărsat.
15 „Vă depărtaţi, vă depărtaţi,
Voi cei ce sunteţi necuraţi!” –
Li se striga – „Nu cumva, voi
Să vă atingeţi şi de noi!”
Când printre neamuri pribegeau
Şi fără ţintă alergau,
Li se zicea: „Să nu-ndrăznească,
Aici, ca să mai locuiască!”
16 Domnul, pe toţi, i-a-mprăştiat
Atuncea când S-a mâniat
Şi către ei, n-a mai privit!
Vrăjmaşul care a venit,
La preoţi nu s-a mai uitat,
Nici milă nu a arătat
Faţă de cei bătrâni pe care,
Sărmanul meu popor îi are.
17 Privirile ni se sfârşeau,
Iar ochii noştri se roteau
Zadarnic după ajutor!
Cătam cu toţii, rugător,
Către un neam şi-am tot sperat,
Dar izbăvire nu ne-a dat.
18 Ai noştri paşi pândiţi erau,
Căci să ne-mpiedicăm voiau
Cu toţii, ca să încetăm,
Pe uliţe, să mai umblăm.
Sfârşitul ni se-apropia
Şi timpul ni se împlinea…
Da, se părea că, negreşit,
Pieirea noastră a sosit!
19 Mai iuţi decât se dovedeau
Vulturii cerului erau
Aceia ce ne-au prigonit.
Pe munţi şi văi, ne-au fugărit.
Chiar şi-n pustie ne-au cătat,
Căci ne-au pândit neîncetat.
20 Acela ce ne-a fost suflare
A vieţii – unsul cel pe care
Îl avea Domnul – înadins,
În gropile lor a fost prins.
Prins a ajuns să fie el,
Cu toate că ziceam astfel:
„La umbră, sub ale lui ramuri,
O să trăim noi, printre neamuri.”
21 „Saltă – mereu – cu veselie
Şi chiuie de bucurie
Tu, fiică a Edomului,
Stăpână a ţinutului
Din ţara Uţ, în care stai
Şi unde locuinţă ai!
Însă potirul, să ştii bine
Că o să treacă şi la tine.
Vei bea şi-ai să te ameţeşti
Şi tu şi-ai să te dezgoleşti!
22 Ascultă dar tu, cea pe care,
Sionul, drept fiică, o are:
Nelegiuirea, săvârşită
De tine, este ispăşită.
Domnul nu are să mai vie
Să te trimeată în robie.
Dar ţie, însă – cea pe care
Edomul, drept fiică, o are –
Are să-ţi fie pedepsită
Nelegiuirea săvârşită,
Iar ale tale mari păcate,
Pe faţă au să fie date.”