3
Eu sunt un om care-a văzut
Durerea, căci s-a abătut
Asupra mea, nuiaua Lui,
Cea a urgiei Domnului.
M-a dus, în beznă să mă ţină,
Să nu am parte de lumină.
El, zi de zi, în contra mea,
Ale Lui mâini Şi le-ntindea.
Carne şi piele, mi-a lovit,
Iar oasele mi le-a zdrobit.
În jurul meu, zid a-nălţat
Şi-n urmă m-a înconjurat
Doar cu otravă şi cu fiere
Şi mi-a adus multă durere.
Ca morţii am ajuns la fel,
Căci sunt în beznă dus, de El.
Un zid, în jur, mi-a ridicat –
Ca să nu scap – şi m-a legat
În lanţurile cele grele.
Degeaba-s strigătele mele.
Zadarnic Îi cer ajutor,
Căci El este nepăsător
Şi nu primeşte ruga mea.
Aveam o cale, însă ea
Se-nfundă, căci pietre cioplite,
Pe ea, au fost îngrămădite,
De către El. El mi-a strâmbat
Cărările ce le-am urmat.
10 Ca şi un urs, ca şi un leu,
El mă pândeşte tot mereu,
Din locu-n care S-a ascuns.
11 Până la mine a pătruns
Şi căile mi le-a-ncurcat.
În urmă, El S-a aruncat
Asupră-mi şi m-a pustiit.
12 Ţintă, apoi, m-a rânduit,
Pentru săgeata ce-a zburat
Când arcul Şi l-a încordat.
13 Săgeţile din tolba Lui
Mi-au rupt din carnea trupului
Şi în rărunchi mi s-au înfipt.
14 De râs sunt şi-s batjocorit
Mereu, în faţa tuturor.
În cântece, al meu popor,
M-a pus, râzând pe seama mea.
15 Am avut parte de a bea
Amărăciuni şi-n loc de vin,
M-am îmbătat doar cu pelin.
16 Cu pietre, dinţii mi-a sfărmat.
Cenuşă-apoi a presărat,
17 Peste-al meu cap, iar pacea mea,
Venit-a-n urmă să mi-o ia.
De-atuncea, eu nu mai am ştire
Despre ce-nseamnă fericire.
18 Am zis: „Puterea mi s-a dus
Şi-apoi în Domnul Cel de Sus
Nu poţi să mai nădăjduieşti.”
19 „Te rog însă, să Te gândeşti
Că suferinţă am din plin
Şi beau otravă şi pelin!”
20 De ele, când îşi aminteşte,
De-ndat’, sufletu-mi se mâhneşte.
21 Iată dar, ceea ce gândesc,
De pot să mai nădăjduiesc:
22 Ştiu! Bunătăţile pe care,
Domnul, în mâna Sa, le are,
Nu pot să se fi isprăvit!
De-asemenea, nu s-a sfârşit
Nici îndurarea Domnului,
23 Căci prin bunăvoinţa Lui,
Se înnoiesc toate, dând viaţă,
În fiecare dimineaţă.
Credincioşia Ta e tare,
Vădindu-se nespus de mare!”
24 „Domnul e moştenirea mea,
De care, parte, voi avea” –
Zice, acum, sufletul meu,
Îmbărbătându-se mereu.
De-aceea eu nădăjduiesc
În El, mereu, şi mă-ntăresc.
25 Cu cel care nădăjduieşte
În El, bun, Domnul Se vădeşte
Şi milă-arată ne-ncetat,
Celui care L-a căutat.
26 Stai în tăcere, că e bine
Să aşptepţi astfel, până vine
Şi ajutorul Domnului.
27 Bine îi este omului,
Un jug să poarte-n tinereţe.
28 Singur să stea şi să înveţe
Să tacă dor, căci jugul lui
Este din partea Domnului.
29 Să-şi umple gura cu ţărână
Şi să nădăjduiască până
Nădejdea i se împlineşte.
30 Să-şi dea, celui ce îl loveşte,
Obrazul şi să cate iară,
Ca să se sature de-ocară,
31 Pentru că Domnul – să se ştie –
Nu leapădă pentru vecie.
32 Dacă pe cineva mâhneşte,
În urmă iar îi dăruieşte –
În bunătatea Lui cea mare –
Nemărginita-I îndurare.
33 Căci El, plăcere, nu găseşte,
Atuncea când îi necăjeşte
Pe-ai oamenilor fii. Astfel,
Nu are bucurie-n El,
Când trebuie să necăjească,
Voind ca să îi pedepsească.
34 Când în picioare – mai apoi –
Călcaţi sunt prinşii de război
Ai unei ţări, când se vădeşte
35 Cum că dreptatea nu răzbeşte,
Ci-n faţa Celui Prea ‘Nalt – iată –
Ajuns-a de a fi călcată,
36 Când omul e nedreptăţit
Deşi dreptate-a dovedit,
E cineva cari poate crede,
Cumva, că Domnul chiar nu vede?
37 Dar cine, oare, a vestit
Ceva, care s-a împlinit,
Fără de voia Domnului
Şi fără de porunca Lui?
38 Din gura Celui Prea ‘Nalt, iată,
Nu au să iasă, totodată,
Bine şi rău? Ce trebuieşte,
39 Să plângă omul, cât trăieşte?
Mai bine, plângă fiecare,
Pentru păcatul ce îl are!
40 La mersul nostru, să luăm
Seama şi să îl cercetăm,
Ca să putem veni apoi,
La Domnul nostru, înapoi.
41 Cu ale noastre mâini, de-odată,
Şi inima fie-nălţată
Spre Dumnezeu, zicând apoi:
42 „Păcătuit-am, Doamne, noi,
Căci îndărătnici ne-am vădit!
De-aceea, Tu ne-ai pedepsit!
Iertare, nu am căpătat!”
43 Atuncea când Te-ai mâniat,
Tu Te-ai ascuns, ne-ai urmărit
Şi fără milă ne-ai lovit
Şi ne-ai ucis. Tu Ţi-ai luat
44 Un nor şi Te-ai înfăşurat
În el, ca ruga înălţată
De către noi, să nu străbată
Până la Tine. Am văzut
45 Că printre neamuri ne-ai făcut
Ca de batjocură să fim,
În orice loc noi ne găsim.
46 Ai noşti’ vrăjmaşi se semeţesc
Şi împotrivă-ne vorbesc.
47 De groază fost-am urmăriţi
Şi-apoi de groapă-am fost pândiţi.
Prăpădul ne e parte – iată –
Şi pustiirea, totodată.
48 Ape-n şuvoaie îmi ţâşnesc,
Din ochi, pentru că ei zăresc
Prăpădul fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are.
49 Ochiul, în lacrimi, se topeşte,
Căci plânsul nu mai conteneşte,
50 Până când Domnul va vedea,
Din ceruri, întristarea mea.
51 Am plâns şi plâng pentru acele
Fiice ale cetăţii mele.
Ochii mă dor de plâns, căci eu
Şi pentru ele-am plâns, mereu.
52 Mulţi m-au urât, fără temei
Şi prigonit am fost de ei,
Precum o pasăre gonită.
53 Îmi voiau viaţa nimicită
Şi-apoi în groapă azvârlit,
Au vrut să fiu. S-au îmbulzit
În juru-mi, şi au aruncat
Pietre asupră-mi, ne-ncetat.
54 Noian de ape au venit
Şi peste cap mi-au năvălit.
Când valurile le-am văzut,
Am zis de-ndată: „Sunt pierdut!”
55 Dar am chemat Numele Tău,
Doamne, în ceasu-acela rău –
Din groapa-n care m-am aflat –
56 Iar Tu, Doamne, m-ai ascultat.
Nu-Ţi astupa, o, Domnul meu,
Urechea, ci seamă, mereu,
Să iei Tu dar, la al meu chin
De care sufletul mi-e plin.”
57 În ziua-n care Te-am chemat,
De mine Te-ai apropiat
Şi-ai zis în ăst fel: „Nu te teme!”
58 Doamne, eu ştiu că-n orice vreme
Doar Tu ai apărat, mereu,
Pricina sufletului meu
Şi viaţa mi-ai răscumpărat!
59 Văzut-ai că sunt apăsat.
De-aceea, Doamne, Te arată
Şi fă-mi dreptate, de îndată.
60 Văzut-ai cum au uneltit
În contra mea şi-au plănuit
Să se răzbune toţi, pe mine.
61 Doamne, ai auzit prea bine,
Ocările ce le-au rostit
Şi tot ceea ce-au uneltit
În contra mea. Îţi e ştiut,
62 Ce fel de planuri au făcut
Şi ce cuvinte au purtat
În contra mea, neîncetat.
63 Priveşte dar, fără-ndoială,
Când stau ei jos şi când se scoală
Şi-ai să mă vezi batjocorit,
În al lor cântec, negreşit.
64 Le răsplăteşte tuturor,
Doamne, doar după fapta lor!
65 Inima lor, s-o împietreşti
Şi-al Tău blestem să îl zvârleşti,
Asupra lor! A Ta mânie
66 Să-i urmărească pe vecie
Şi de sub cerurile Tale,
Şterge-i cu tot cu a lor cale!”