1 Vai! În ce beznă-a aruncat
Domnul – când S-a înfuriat –
Pe a Sionului copilă,
Fără să aibă pic de milă!
Podoabă a lui Israel,
Din ceruri, jos te-a zvârlit El
Şi-aminte nu Şi-a mai adus
De scaunul pe cari Şi-a pus
Picioarele, în ziua-n care
Se-aprinse-a Lui mânie mare!
2 Fără de milă, a surpat
Domnul – când S-a înfuriat –
Şi locuinţele pe care
Iacov, în lume, le mai are.
Făcut-a-n marea Lui urgie,
Ca dărâmat, atunci, să-i fie
Fiicei lui Iuda, zidul care
Îi folosea la apărare
Şi prăvălite la pământ,
Întăriturile ei sânt.
Domnul făcut-a de ocară
Împărăţia, a ei ţară,
Precum şi pe aceia cari
Se dovedeau a fi mai mari.
3 Mânia Lui a izbucnit,
Aprinsă, şi s-a prăvălit
Ca să doboare-n acest fel,
Puterile lui Israel.
El şi-a tras dreapta înapoi,
Când Israelul, în război,
Era cu cei ce-l duşmăneau
Şi cari ai săi vrăjmaşi erau.
Văpaie-n Iacov a aprins,
Iar focul iute s-a întins,
Căci cu furie se-nteţeşte
Şi tot, în juru-i, mistuieşte.
4 Ca un vrăjmaş Şi-a încordat
Arcul. Dreapta Şi-a ridicat,
La fel ca un asupritor.
Ce-a fost plăcut privirilor –
Îndată – El a prăpădit.
Urgia Lui s-a repezit
Precum un foc mistuitor
Şi a căzut necruţător,
Asupra cortului pe care
Fiica Sionului îl are.
5 Ca un vrăjmaş ajuns-a El:
L-a nimicit pe Israel,
Palatele i le-a surpat,
Întărituri i-a dărâmat,
Încât doar lacrimi şi suspine,
Peste-a lui Iuda fiică, vine.
6 Ca pe-o grădină-a pustiit
Cortul cel sfânt. I-a nimicit
Locul pe care-l folosea
Când adunările-şi ţinea.
Domnu-a făcut de s-a uitat
Până şi ziua de Sabat
Şi sărbătorile vestite,
Cari, în Sion, sunt prăznuite.
Domnu-n năpraznica-I mânie
A lepădat, plin de furie,
Pe preot şi pe împărat.
7 Domnul, apoi, Şi-a lepădat
Locaşul sfânt şi – negreşit –
Altarul Şi-a dispreţuit.
Palatele Sionului,
În mâinile vrăjmaşului –
Pe urmă – Domnul le-a lăsat.
În Casa Lui au răsunat
Mari strigăte, triumfătoare,
Ca-n zilele de sărbătoare.
8 Domnul un gând Şi-a pus şi iată,
Vrea să dărâme, de îndată,
Întăriturile pe care
Fiica Sionului le are.
Sfoara Şi-a-ntins – de măsurat –
Şi mâna nu Şi-a mai luat
‘Napoi, până le-a nimicit.
În jale a învăluit
Ziduri şi întăriri; ruine
Ajuns-au, de tristeţe pline.
9 Porţile cele ‘nalte-i sânt,
Azi, cufundate în pământ.
A rupt zăvoarele acele
Care erau puse pe ele.
Şi împăratul – şi cei cari
Sunt căpitanii lui cei mari –
Sunt printre neamuri risipiţi.
Nu mai au Lege şi lipsiţi
Sunt de proroci şi de vreo ştire,
Vedenie sau vreo vestire
Din partea Domnului Cel Sfânt.
10 Bătrânii cari în Sion sânt,
Şi-au pus ţărână-n cap şi tac,
Stând pe pământ, cu strai de sac.
Fecioarele cele pe care
Mândrul Ierusalim le are,
Îşi pleacă capul în pământ,
Căci prinse de tristeţe sânt.
11 Nu mai am lacrimi. De văpaie,
Fierb ale mele măruntaie.
Ficatul, jos, mi s-a vărsat,
Din pricină că m-am uitat
Şi am văzut prăpădul care
Îl macină, fără-ncetare,
Acum, pe bietul meu popor,
Din pricina copiilor
Cari în cetate sunt aflaţi,
Pe-ale ei uliţi, leşinaţi.
12 „Unde o fi pâine şi vin?” –
Au întrebat, în al lor chin,
Când către mame se-ntorceau.
Apoi, sfârşiţi, ei leşinau
Asemenea unor răniţi
Cari în cetate-s risipiţi.
La pieptul mamelor zăceau
Şi-n urmă sufletu-şi dădeau.
13 „Cu ce pot să te întăresc?
Cu cine să te-asemuiesc,
Pe tine, fiica cea pe care,
Mândrul Ierusalim o are?
Fecioară a Sionului,
Cu cine-alături, să te pui?
Ce mângâiere să găsesc,
Pe care să ţi-o dăruiesc,
Când ale tale răni aprinse
Sunt precum marea de întinse?
14 Prorocii, toţi, ţi-au prorocit
Vedenii ce te-au amăgit,
Căci nu ţi-au făcut cunoscute
Nelegiuirile făcute,
Ca să abată de le tine,
Robia care-n lanţ te ţine.
Tot ceea ce ţi-au prorocit,
Înşelăciune s-a vădit.
15 Toţi trecătorii se opresc,
Din palme bat şi se grăbesc
Să clatine din cap, pe dat’,
Scoţând un şuier îndreptat
În contra fiicei cea pe care
Ierusalimul, azi, o are,
Zicând miraţi: „Aşa să fie
Cetatea, despre cari se ştie
Precum că e cea mai frumoasă,
Mai mândră şi mai arătoasă?
Ea-i bucuria cea pe care,
Acest pământ întreg o are?”
16 Iată, cei ce te duşmănesc
Îşi deschid gura şi vorbesc
În contra ta. Scrâşnesc furioşi
Şi fluieră victorioşi,
Zicând: „Iată, am biruit-o!
Am izbutit de-am înghiţit-o!”
„Aceasta-i ziua cea pe care
O aşteptam, cu nerăbdare,
Şi iată că acum putem
Ca în sfârşit să o vedem!”
17 Domnu-a făcut ce hotărâse
Şi-a împlinit vorbele zise
Mai dinainte. Negreşit,
Fără de milă-a nimicit.
El te-a făcut, prilej să fii
Pentru vrăjmaşi, de bucurii!
Iată, puterea celor care
Te asupreau fără-ncetare,
De Domnul fost-a înălţată
Şi-asupra ta e aşezată!
18 Inima lor s-a ridicat
Şi către Domnul a strigat…
Tu zid, al celeia pe care
Sionul drept fiică o are,
Lacrimi să verşi, necontenit,
Ziua şi noaptea, negreşit!
Nu-ţi da răgaz pentru odihnă,
Iar ai tăi ochi să n-aibă tihnă!
19 Te scoală-n toiul nopţilor
Şi glas să dai gemetelor,
Când vor începe să se-aşeze
Străjile puse să vegheze!
Asemeni unei ape, cată
De-ţi varsă inima, pe dată,
În faţa Domnului! Spre El,
Întinde-ţi mâinile şi-astfel,
Să poţi să capeţi vindecare
Pentru copii tăi, pe care
Îi vezi la colţul uliţei,
Răpuşi de gheara foametei!
20 Uită-te Doamne şi priveşte
La ceea ce se săvârşeşte:
Ai mai făcut, oare – cumva –
În ăst fel, Tu, la cineva?
Când oare, s-a mai întâmplat,
Femeile să fi mâncat
Până şi carnea pruncilor
Ce-s rod al pântecelor lor,
Pe cari cu drag i-au dezmiermat?
Când oare s-a mai întâmplat,
Măcelăriţi să fie toţi –
Atât proroci, cât şi preoţi –
Chiar în Locaşul sfânt pe care
Domnul în astă lume-l are?
21 Copiii şi bătrânii sânt
Culcaţi, în uliţi, la pământ.
Fecioarele, tinerii mei,
Prin ascuţişul sabiei
Au fost trecuţi şi au pierit,
Căci i-ai ucis, când a venit
Ziua mâniei Tale. Iată,
I-ai junghiat pe toţi, de-ndată,
Căci milă nu ai arătat.
22 Din toate părţile-ai chemat
Groaza, să vină-asupra mea,
Exact aşa precum venea
Valul mulţimii călătoare,
În zilele de sărbătoare.
Cu viaţă, nimeni n-a scăpat
Atuncea când s-a arătat
Ziua mâniei Domnului
Şi s-a vărsat urgia Lui.
Pe cei pe care i-am crescut
Şi-n îngrijire i-am avut,
Vrăjmaşul mi i-a nimicit
Când peste mine-a năvălit!”