1 Vai! Cât e de nenorocită
Şi-acuma şade părăsită
Cetatea-n care, altădată,
Mare mulţime-a fost aflată!
Ca şi o văduvă, e ea!
Dacă-nainte se vădea
Mare-ntre neamuri, iar sub soare,
Fruntaşă fost-a-ntre popoare,
Iată că e nenorocită,
Căci astăzi este înrobită!
2 Noapte de noapte-amarnic plânge,
Iar lacrima i se prelinge
Pe-obraji şi nu e nimenea
Ca mângâiere să îi dea,
Pentru că fost-a părăsită
De cei de cari era iubită
Şi-acum, toţi oamenii acei
Au devenit vrăjmaşii ei.
3 În pribegie e plecat
Iuda, căci este apăsat.
Din pricină că-i greu muncit,
Ajuns-a a fi izgonit,
Iar locuinţa-i se vădeşte
Că între neamuri se găseşte.
Acolo, el nu află tihnă
Şi n-are parte de odihnă!
Prigonitori l-au atacat,
Când el era mai strâmtorat.
4 Iată-n Sion, pe al său drum,
Numai tristeţe e acum,
Pentru că nu sunt călători
Să-l calce-n prag de sărbători.
Pustiu-n poarta lui se-aşează,
Iar ai lui preoţi, toţi, oftează.
Mâhnite-s ale lui fecioare,
Iar o tristeţe-apăsătoare,
Iată, asupră-i s-a întins
Şi-n a ei mreajă l-a cuprins.
5 Iată, ai lui asupritori
Se-arată-a fi biruitori
Şi toţi vrăjmaşii lui, vădiţi,
Acum ajuns-au mulţumiţi,
Pentru că Domnul l-a smerit
Fiindcă a păcătuit.
Copiii i-au ajuns să-i fie,
De-asupritori, duşi în robie.
6 S-a dus podoaba cea pe care
Fiica Sionului o are.
Toţi căpitanii ei cei mari
Ajuns-au ca nişte cerbi cari,
Peste câmpie, rătăcesc,
Însă păşune nu găsesc.
Astfel, puterea-i părăseşte
În faţa celui ce-i goneşte.
7 În zilele necazului
Şi-ale ticăloşiei lui,
Ierusalimul ia aminte
La zilele de dinainte,
La bunătăţile pe care
Le-a tot avut fără-ncetare,
De mult, în zilele lui bune
Din vremile cele străbune.
Când a căzut poporul lui
În mâna-asupritorului,
Nu s-a găsit nici un popor
Ca să îi vină-n ajutor,
Iar cei care îl duşmăneau,
De prăbuşirea lui, râdeau.
8 Ierusalimul – negreşit –
Un greu păcat a săvârşit!
De-aceea a ajuns astfel,
Iar azi, o scârbă este el.
Aceia care se vădeau
Că mai ‘nainte-l preţuiau,
Acuma îl dispreţuiesc,
Căci goliciunea i-o zăresc.
El însuşi vede, se-ntristează,
Se-ntoarce, iar apoi oftează.
9 Necurăţia s-a lipit
De haina lui, necontenit,
Iar el nici măcar nu gândea
La ce sfârşit poate avea.
Căzut-a greu de tot şi iată,
Nimeni nu-l mângâie vreodată.
„Vezi-mi a mea ticăloşie
Doamne şi milă să Îţi fie,
Căci cel care mă duşmăneşte,
Iată-l ce mult se semeţeşte!”
10 Asupritorul şi-a întins
Mâna şi astfel a cuprins
Tot ceea ce se dovedea
Că mai de preţ şi scump avea.
Ba încă, a mai văzut cum,
La sfântul său Locaş, acum,
Neamuri s-au strâns şi-au cutezat,
În el apoi să fi intrat,
Deşi Tu n-ai îngăduit
Lucrul acest, ci-ai poruncit
Ca să nu intre nimenea
Şi-n adunarea Ta să stea!
11 Poporul lui umblă plângând
Şi cată pâine, suspinând.
Ale lui lucruri scumpe-avute,
Pe pâine doar au fost vândute,
Spre a putea, în acest fel,
Să îşi păstreze viaţa el.
„Priveşte Doamne, negreşit,
Şi vezi cât sunt de înjosit!”
12 „Priviţi-mă acuma, bine,
Voi ce-aţi trecut pe lângă mine
Şi spuneţi de, asemenea,
E vreo durere, cu a mea,
Cu cea pe cari o sufăr eu,
Căci sunt lovit de Domnul meu
Şi-ajuns sunt de a Lui urgie,
În zilele Lui de mânie!
13 Un foc a azvârlit, de sus,
Pe care-n oase mi l-a pus.
Sub paşi, un laţ, mi-a-ntins apoi,
Făcându-mă să dau ‘napoi.
Cu pustiire m-a lovit
Iar lâncezeala m-a sleit,
În toate zilele. A-ntins
14 Mâna asupra mea; m-a prins
Şi mi-a legat jugul pe care
Nelegiuirea mea îl are.
Nelegiuirile acele,
De gât, îmi sunt legate ele,
Iar relele înfăptuite
Se-arată-a fi bine-mpletite.
Frântă a fost a mea putere,
Căci Domnul – după a Lui vrere –
M-a dat în mâna celor cari
Se dovedesc a fi mai tari
Şi-n nici un fel nu reuşesc,
Ca lor, să mă împotrivesc.
15 Domnul trântit-a la pământ,
Pe cei care, viteji, îmi sânt.
O oaste, a strâns El apoi,
Şi împotrivă-mi, cu război,
Ea a pornit, să mă lovească
Şi tinerii să-mi nimicească.
Precum în teasc, Domnu-a călcat,
Peste cea care s-a chemat
A fi drept fiica cea pe care
Neamul Iudeilor o are.
16 De-aceea plâng, neîncetat,
Pentru că S-a îndepărtat
De mine, Cel care putea
Ca mângâiere să îmi dea,
Care putea să mă vegheze
Şi viaţa să-mi învioreze.
Vrăjmaşul meu a biruit
Şi pe-ai mei fii, el i-a zdrobit.
17 Sionu-ntinde, rugător,
Ale lui braţe, tuturor,
Însă nu este nimenea
Care să-l poată mângâia.
Iacov este înconjurat,
Căci Domnul l-a împresurat,
Acum, cu toţi acei pe care,
Vrăjmaşi ai săi, Iacov îi are.
Ierusalimul e găsit
Doar bun pentru batjocorit.
18 Domnul e drept, căci ne-ncetat,
Doar răzvrătire-am arătat
Faţă de tot ce-a poruncit
Că trebuie a fi păzit.
Popoarelor, mă ascultaţi
Şi-a mea durere o aflaţi!
Fecioarele ce le-am avut
Şi tinerii ce i-am crescut,
Acum, ajuns-au ca să fie
Luaţi şi duşi în grea robie.
19 Pe-ai mei prieteni i-am chemat,
Dar ei, cu toţi, m-au înşelat.
Bătrânii şi ai mei preoţi
Iată că au murit cu toţi,
Căutând hrană, în cetate,
Spre-a le fi vieţile salvate.”
20 „Doamne, Îţi pleacă-al Tău obraz
Ca să priveşti al meu necaz.
Te uită Doamne, Te rog eu,
Cum fierbe tot lăuntrul meu.
Mi s-a întors inima-n mine,
Căci, neascultător – ştiu bine –
Necontenit, m-am arătat.
Afară, fost-am atacat
De sabie, tăind pe cei
Care au fost copii ai mei,
Iar înăuntru se vădea
Precum că moartea stăpânea.
21 M-au auzit c-am suspinat,
Dar nimeni nu m-a mângâiat.
Vrăjmaşii mei primit-au ştire
Despre a mea nenorocire
Şi bucuria i-a umplut
În clipa-n care au văzut
Cum că necazul care vine,
Asupra mea, e de la Tine.
Însă eu ştiu că va apare
Şi pentru ei, o zi în care
Tu îi vei face ca să fie
Şi ei, atunci, asemeni mie.
22 Adună răutatea lor,
În faţa Ta şi, tuturor,
Fă-le la fel, cum am văzut
Că mie însumi mi-ai făcut,
Pentru că am păcătuit
Şi făr’delegi am săvârşit!
Iată, suspinurile mele
Multe se-arată-a fi şi grele.
Inima mea s-a-mbolnăvit,
De tot ceea ce-a suferit.”