1 Când Zedechia s-a suit
Pe tron, în Iuda, şi-a domnit,
Ani douăzeci şi unu-avea
Şi la Ierusalim şedea.
Ani unsprezece-a adunat,
Pe scaunul de împărat.
Fusese Hamutal chemată
Măicuţa lui, iar al ei tată
E Ieremia, acel care,
Obârşie, în Libna-şi are.
2 La fel ca-naintaşul său –
Ca Ioiachim – el, numai rău,
Faţă de Domnul, a făcut,
Iar Domnului nu I-a plăcut.
3 Toate câte s-au întâmplat,
S-au petrecut căci, mâniat
Fusese Domnul, precum ştim,
Pe Iuda şi Ierusalim.
Şi Zedechia s-a vădit,
În urmă, de-a fi răzvrătit
Contra-mpăratului pe care,
În frunte, Babilonu-l are.
4 De nouă ani avea domnia,
În stăpânire, Zedechia.
Luna a zecea se scurgea,
Din an, şi tocmai începea
A zecea zi. Atunci, cel care
Era în Babilon mai mare,
Cu multă oaste a plecat
Spre Iua şi a-mpresurat
Ierusalimul. Aşadar,
Oastea lui Nebucadenţar,
De-asediu lung, s-a pregătit,
Căci întăriri multe-a zidit.
5 Cetatea fost-a-mpresurată,
O vreme foarte-ndelungată.
Asediu-acela a ţinut
Până atunci când a făcut,
Ani unsprezece Zedechia,
De când avea împărăţia.
6 Luna a noua se scurgea,
Din an şi tocmai începea
A patra zi, iar foametea,
Crunt, în cetate, bântuia.
Poporul suferea cumplit,
Căci pâine nu s-a mai găsit.
7 În zidul care-mprejmuia
Cetatea şi o străjuia,
În ziua ‘ceea, s-a-nceput
Şi o spărtură s-a făcut.
Prin ea, oamenii de război
Voiau să fugă, mai apoi.
Când s-a-nnoptat, ei au ieşit,
Tiptil, afară, şi-au fugit
Pe drumul care se numea
„Al porţii”. Drumul începea
Din unghiul zidurilor care
Închideau poarta de intrare,
Puse fiind să străjuiască
Grădina cea împărătească.
Fugarii au cătat să ţie
Drumul ce duce spre câmpie.
Astfel, de noapte-acoperiţi,
Sperau să treacă nesimţiţi
De cetele Haldeilor
Ce-nconjurau cetatea lor.
8 Însă Haldeii i-au simţit
Şi-n urmărire au pornit.
Ei l-au ajuns pe împărat
Şi-n urmă l-au înconjurat
În câmpul Ierihonului,
Iar oastea împăratului,
Înspăimântată, a fugit,
Lăsându-l singur, părăsit.
9 Atunci, Haldeii l-au luat
Pe al lui Iuda împărat,
Să-l ducă la acela care,
În Babilon era mai mare.
L-au dus la Ribla aşadar,
Şi-acolo, Nebucadenţar,
O judecată a rostit
În contră-i şi l-a osândit.
Lucrul acest s-a petrecut
În al Hamatului ţinut.
10 Toţi fiii împăratului
Au fost ucişi în faţa lui,
Precum şi toţi aceia cari,
În Iuda, se vădeau mai mari,
Căci lucrurile-acestea toate,
La Ribla fost-au întâmplate,
La ordinul-mpăratului
Din fruntea Babilonului.
11 Pe Zedechia l-au luat,
Ochii i-au scos şi l-au legat
Cu lanţuri de aramă, grele.
Legat cu lanţurile-acele –
La fel ca prinşii de război –
La Babilon l-au dus apoi,
Unde a fost întemniţat.
Tot restul vieţii, el a stat
Închis, până când, în sfârşit,
I-a venit ceasul şi-a murit.
12 A cincea lună se scurgea,
Din an, şi tocmai începea
A zecea zi din lună dar.
Atuncea, Nebucadenţar,
Nouăsprezece ani făcea
De când în Babilon domnea.
Nebuzardan era cel care,
Peste străjeri, era mai mare,
În slujba împăratului
Cari este-al Babilonului.
13 El, la Ierusalim, s-a dus
Şi-a poruncit, foc, de s-a pus,
Îndată, Casei Domnului
Şi casei împăratului,
Precum şi caselor pe cari,
Cetatea le avea, mai mari.
14 Oştirile Haldeilor
Cari căpetenia străjilor
O însoţeau, au dărâmat
Zidul ce a înconjurat
Ierusalimul; iar apoi,
15 Nebuzardan, prinşi de război,
Luat-a sufletele toate,
Ce mai rămaseră-n cetate.
În acest fel, i-a înrobit
Şi pe cei care s-au grăbit
Să se supună celui care
În frunte Babilonu-l are,
O parte a săracilor
Cari mai rămas-au din popor,
Dar şi pe cei ce i-a aflat
Atunci, acolo. A lăsat
16 Numai nişte vieri în ţară
Şi tot atuncea mai scăpară
Câţiva din cei ce se vădeau
Cum că agricultori erau.
Cei care fost-au sloboziţi
Erau, cu toţi, săraci lipiţi.
17 Apoi, Haldei-au sfărâmat
Stâlpii pe care i-au aflat
În Casa Domnului, căci ei –
Adică toţi stâlpii acei –
Erau turnaţi doar din aramă.
Şi temelii – de bună seamă –
Atunci, mai fost-au sfărâmate,
Căci din aramă erau toate.
Marea de-aramă-apoi, şi ea
Spartă a fost, de-asemenea.
Arama fost-a adunată,
Fiind în Babilon mutată.
18 Luat-au oale, ceşti, pahare,
Lopeţi, cuţite, scule care
Lucrate fost-au din aramă
Şi cari serveau – de bună seamă –
La slujba Casei Domnului.
19 Slujbaşul împăratului –
Nebuzardan, acela care
Peste străjeri era mai mare –
Luat-a ceşti şi cenuşare,
Tămâietoare şi pahare.
Potirele au fost luate
Precum şi sfeşnicele toate.
Tigăile le-a adunat
Şi-apoi pe toate le-a luat.
Lighenele au fost luate,
Precum şi lucrurile toate
Care din aur se vădeau,
Sau care din argint erau.
20 Stâlpii cei doi ce-au fost sfărmaţi,
Ce din aramă-au fost turnaţi,
Cu marea cari – de bună seamă –
Era făcută din aramă,
Cu toţi cei doisprezece boi
Ce-i erau temelie-apoi
Şi din aramă s-au turnat
Când Solomon fost-a-mpărat,
Şi cu uneltele pe care
Casa lui Dumnezeu le are
Şi din aramă s-au făcut,
În nici un fel nu s-au putut
De a se cântări vreodată.
Toate aceste lucruri, iată,
Atât de multe se vădeau
Încât ce greutate-aveau,
Nimeni – nicicând – nu a ştiut.
21 Un stâlp de-acela a avut
Optzeci de coţi în înălţime.
Apoi, despre a lui grosime,
Atât de gros s-a arătat,
Încât putea fi-nconjurat
Cu-n fir care se dovedea
Că doisprezece coţi avea.
Pe dinăuntru, gol fusese,
Iar în perete avusese
Cam patru degete-n grosime,
La fel, pe-ntreaga sa lungime.
22 Apoi, pe vârf, deasupra lui,
Acoperişul stâlpului
Fusese pus. De bună seamă,
Şi el era tot din aramă.
În înălţime se vădea
Că numai cinci coţi el avea.
O-mpletitură s-a-ntocmit,
Ca o reţea, şi-a-mprejmuit
Acoperişul. Ea avea
Rodii de-aramă prinse-n ea.
Totul era – de bună seamă –
Alcătuit doar din aramă.
Al doilea stâlp era şi el
Făcut tot în acelaşi fel:
Cu ‘coperiş, cu o reţea
Cari rodii împrejur avea.
23 De-o parte, rodiile trase,
Se vădeau nouăzeci şi şase,
Iar toate rodiile-acele
Puse-n jur unei reţele
Cari din aramă-a fost făcută,
Erau în număr de o sută.
24 Nebuzardan – acela care
Peste străjeri era mai mare –
Cu sine-n urmă l-a luat
Şi pe Seraia, cel aflat
Drept preot mare, iar apoi
L-a mai luat prins de război
Pe-al doilea preot, cel chemat
Ţefania. A mai luat
Trei uşieri ai Templului,
Aflaţi la Casa Domnului.
25 Printre cei care i-a luat
El, din cetate, s-au aflat,
Atunci, şi-un famen dregător,
Care era conducător
Al oamenilor de război,
Cu şapte sfetnici, mai apoi –
Cari pe-mpărat îl sfătuiau,
Căci în a lui slujbă erau –
Şi-un logofăt de seamă, care
Peste oştiri a fost mai mare.
El era cel însărcinat,
În acel timp, de împărat,
Cu-nscrierea poporului,
În oastea împăratului.
De-asemenea, au fost luaţi
Şaizeci de oameni, cari aflaţi
Erau atuncea în cetate.
26 Când a sfârşit aceste toate,
Nebuzardan – acela care
Peste străjeri era mai mare –
Pe toţi, spre Ribla, i-a-ndreptat
Şi-acolo i-a înfăţişat
La împăratul cel pe care
În frunte Babilonu-l are;
27 Iar împăratu-a poruncit
Să îi ucidă, negreşit.
Astfel, la Ribla – în Hamat –
Ucişi au fost cu toţi, de-ndat’.
28 Iată poporul aşadar,
Luat de Nebucadenţar,
Şi dus la Babilon apoi,
Ca robi şi ca prinşi de război:
În anul care se vădea
Drept al şaptesprezecelea,
Sunt trei mii douăzeci şi trei
De robi, luaţi dintre Iudei.
29 În anul care se vădea
Că e al optsprezecelea
An de domnie, aşadar –
Din ai lui Nebucadenţar –
De la Ierusalim, apoi,
Opt sute şi treizeci şi doi
De inşi au trebuit să fie,
La Babilon, duşi în robie.
30 Al douăzeci şi treilea an
Venise, când Nebuzardan –
Conducătorul cel pe care
Oastea străjerilor îl are –
Luat-a robi, dintre Iudei,
Pe şapte sute dintre ei,
La care s-au adăugat
Alţi patruzeci şi cinci de-ndat’.
De toţi, din ai lui Iuda fii,
Ajunseră la patru mii
Şi şase sute, mai apoi,
Toţi cei luaţi prinşi de război.
31 Treizeci şi şapte s-au vădit
Anii, de când a fost robit
Cel care fost-a împărat
În Iuda, Ioiachin chemat.
Anu-ncepuse să apună:
Venise-a doisprezecea lună
Şi douăzeci şi cinci de zile
Zburară din ale ei file.
Ziua aceea începea,
Iar luna se apropia
De încheiere, când cel care
Era în Babilon mai mare,
De Ioiachin şi-a amintit.
Ăst împărat era numit
Drept Evil-Merodac şi-avea
Un an, de când împărăţea.
Atunci, la temniţă s-a dus,
La Ioiachin, şi l-a adus
La el acasă, la palat.
32 Cu bunătate s-a purtat
Faţă de el şi-apoi i-a pus
Un scaun, ce-a fost mai presus
De-al împăraţilor pe care,
În Babilon, supuşi îi are.
33 Cu haine noi l-a-nveşmântat
Şi-n urmă el l-a aşezat –
Pentru tot timpul vieţii lui –
La masa împăratului.
34 Apoi, de el, necontenit,
Cât a trăit, s-a îngrijit.