1 Aşa vorbeşte Domnul: „Iată,
Eu ridica-voi, de îndată,
În contra Babilonului
Precum şi a poporului
Haldeu, un vânt nimicitor.
2 Al Babilonului popor,
De vânători, va fi vânat.
Aceştia-l vor fi atacat
Şi ţara au să o golească.
Asupră-i, au să năvălească,
Atunci când peste a lui fire
Aduc o zi de nimicire.
3 Să se întindă arcul tare,
Mereu în contra celui care
Încoardă arcul şi vădeşte
Că-n platoşa lui se mândreşte!”
„Pe ai lui tineri nu-i cruţaţi!
Oştirea lui, să căutaţi
S-o nimiciţi de peste fire,
S-o ştergeţi, cu desăvârşire!
4 Ucişi, cadă-n ţara pe care
Neamul Haldeilor o are!
Străpunşi de vârful suliţei,
În Babilon, să fie ei,
Pe-ale lui uliţi, risipiţi!
5 Iată că nu sunt părăsiţi
Nici Iuda şi nici Israel,
De Dumnezeul lor, de Cel
Cari este Domn al oştilor.
Iată, ţara Haldeilor
E plină de nelegiuire
Şi e-ndreptată a ei fire
În contra Sfântului pe care
Neamul lui Israel Îl are.
6 Fugiţi din Babilon! Cătaţi,
Cu viaţă, astfel, să scăpaţi,
Să nu pieriţi şi voi la fel,
Atuncea când pieri-va el!
Căci este ziua cea pe care
Domnul o vrea, de răzbunare!
Plăti-va, Babilonului,
Precum au fost faptele lui.
7 Potir de aur s-a vădit
Tot Babilonul, negreşit,
În mâna Domnului. Astfel,
Popoarele-au băut din el,
Din al său vin. S-au îmbătat
Şi-o nebunie s-a lăsat
Peste popoarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
8 Dar cade Babilonul – iată –
Şi zdrobit este, dintr-odată!
Plângeţi-l dar, popoarelor
Şi-aduceţi leac alinător,
Căci poate că îşi va usca
Rana şi se va vindeca!”
9 „Voit-am ca să încercăm,
Pe Babilon, să-l vindecăm,
Însă el nu s-a vindecat!
Să-l părăsim dar, de îndat’,
Şi fiecare dintre noi,
În ţara lui, să meargă-apoi,
Căci iată că pedeapsa lui
Atins-a-naltul cerului,
Până la nori fiind urcată.”
10 „Dreptatea noastră se arată,
Căci Domnul scoate la lumină,
Acuma, a noastră pricină.
Să mergem şi, Sionului,
Despre lucrarea Domnului,
Să-i povestim, căci El, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.”
11 „Săgeţile le ascuţiţi
Şi scuturile le gătiţi!
Domnul i-a aţâţat pe cei
Ce-s împăraţi ai Mediei,
Ca să se-ndrepte, cu război,
Spre Babilon, căci vrea apoi,
Să nimicească-a lui suflare.
Este o zi de răzbunare,
E răzbunarea Domnului,
Din pricina Templului Lui.
12 Un steag – degrabă – înălţaţi!
Spre Babilon să-l îndreptaţi!
Ale lui străji, le întăriţi
Şi caraule rânduiţi!
Curse – în urmă – aşezaţi
Şi-apoi la pândă, voi să staţi!
Iată că Domnul a rostit
O hotărâre şi-a venit
Vremea-mplinirii spusei Lui,
În contra Babilonului.”
13 „Ascultă tu, acela cari
Te afli lângă ape mari,
Iar ale tale visterii
Nemărginite sunt! Să ştii
Precum că ceasul ţi-a sosit!
Se-apropie al tău sfârşit,
Iar lăcomia ta vădită
Are să fie stăvilită!”
14 Domnul oştirii a jurat
Pe Sine şi a cuvântat:
„Asemenea lăcustelor,
Fi-vor mulţimile celor
Cu care Eu te voi umplea –
Aşa precum e voia Mea –
Şi împotriva ta, apoi,
Vor scoate strigăt de război.”
15 A Lui putere a putut,
Pământul, să îl fi făcut.
Cu-a Lui înţelepciune, iată,
Lumea a fost întemeiată,
Iar prin priceperile Lui,
Întins-a-naltul cerului.
16 La glasul Lui, urlă speriate
Şi apele în cer aflate.
De către El, ridicaţi sânt
Norii, din margini de pământ.
El face ploaia să pornească
Şi fulgerele să se nască.
În urmă, din cămara Lui,
Scoate suflarea vântului.
17 Atuncea, orice om se vede
Cât e de prost şi poate crede
Precum că şi ştiinţa lui
Este asemeni omului.
Cel ce e argintar, la fel,
Rămâne ruşinat şi el,
De chipurile lui cioplite
Cari de suflere sunt lipsite.
Căci idolii lor nu sunt buni,
Ci se vădesc numai minciuni!
18 Sunt un nimic idoli-acei:
Numai lucrări de râs sunt ei.
Pedeapsa vine peste fire,
Iar ei pier, cu desăvârşire!
19 Dar nu la fel se dovedeşte
Acela care se vădeşte
Că este partea cea pe care
Iacov, în lume doar, o are.
Tot ceea ce există, El
A întocmit, iar Israel
E moştenirea Lui, în lume.
Domnul oştiri-i al Său Nume.
20 „Ciocan mi-ai fost tu, iar apoi,
Mi-ai fost unealtă de război.
Prin tine, neamuri am zdrobit
Şi-mpărăţii am nimicit.
21 Iată, prin tine-am sfărâmat
Şi cal şi călăreţ, de-odat’.
22 Prin tine, am sfărmat – la fel –
Carul şi cel ce sta în el.
Prin tine, am mai sfărâmat
Apoi, femeie şi bărbat,
Bătrân şi tânăr totodată
Şi-asemenea băiat şi fată.
23 Păstor, prin tine, am sfărmat,
Şi turma care l-a urmat.
Prin tine-am sfărâmat apoi,
Plugarul şi pe ai lui boi,
Cârmuitorii şi cei cari
Erau slujbaşii lor cei mari.
24 Locuitorilor pe care
Ţara Haldeilor îi are –
Precum şi Babilonului
Şi-asemeni oamenilor lui –
Iată, acuma, Eu voiesc,
Răsplată, să le dăruiesc,
Pentru tot răul cel ştiut,
Sionului, că l-au făcut.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
25 „Iată, munte nimicitor” –
A zis, cu glas răsunător,
Domnul din cer – „ia seama bine,
Căci am necaz mare pe tine!
Pe tine care te vădeai
Că tot pământu-l nimiceai!
Spre tine, mâna-Mi voi întinde,
Iar braţul Meu te va cuprinde
Şi de pe-naltul stâncilor,
În hăul de la poala lor,
Ajunge-vei a fi împins,
Căci te voi face-un munte-aprins.
26 Din tine n-au să se mai scoată
Pietre alese, să se poată
Pune drept vârf unghiurilor
Ce sunt ale clădirilor.
Din tine, scoase, n-au să fie
Nici pietre pentru temelie,
Căci o ruină o să fii,
De-acum şi până-n veşnicii.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit…”
27 „Un steag să înălţaţi, în vânt,
Să fluture peste pământ!
Trâmbiţe-apoi, să vă luaţi
Şi printre neamuri să sunaţi!
În contra lui, le pregătiţi
Pe neamuri şi să vă grăbiţi
Ca împotrivă-i să-i chemaţi
Pe cei care sunt împăraţi
În ţara Araratului,
În ţara Aşcheneazului
Şi-a Miniului! Să căutaţi,
Capi, peste oaste, s-aşezaţi,
Ca peste el să năvălească!
În iureş, caii să pornească,
Precum lăcustele zbârlite
Care pe pradă sunt stârnite!
28 În contra lui, le pregătiţi
Pe neamuri şi să îi vestiţi
Pe împăraţii Mediei,
Pe-ai lor cârmuitori, pe cei
Cari căpetenii se vădesc
Şi pe cei care locuiesc
În tot cuprinsul ţărilor
Aflate-n stăpânirea lor!
29 Întreg pământu-nspăimântat
Se clatină, neîncetat,
Pentru că planul Domnului –
În contra Babilonului –
Se împlineşte, negreşit,
Iar Babilonul, pustiit
Va fi de Domnul. În ăst fel,
Nimeni nu va scăpa din el.
30 Vitejii Babilonului
Nu luptă. Stau în cetăţui.
Puterea a sleit în ei
Şi sunt ca şi nişte femeii.
Cei care sunt vrăjmaşi ai lor,
Foc le-au pus locuinţelor,
Sfărmând zăvoarele aflate
Pe ale lor uşi încuiate!
31 Alergătorii se grăbesc,
Solii aleargă şi-l vestesc
Pe împărat, că-nconjurată
Este cetatea şi-i luată,
32 Că trecătorile-s luate,
Că au ajuns, de foc, uscate,
Bălţile-n care trestia
Deasă şi mare se vădea,
Iar oamenii cei de război
Ajuns-au îngroziţi apoi.
33 Căci Domnul oştilor – Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel –
A cuvântat în contra lui:
„Copila Babilonului
E ca o arie pe care
Oameni-o calcă în picioare.
O clipă doar, şi va vedea
Că o să vină peste ea,
Pe firul vremii – pe furiş –
Şi timpul pentru seceriş.”
34 „Căci Nebucadenţar – cel care
În Babilon este mai mare,
Pentru că este împărat –
M-a nimicit şi m-a mâncat.
Ca un vas gol, el m-a făcut,
Iar pântecul şi l-a umplut
Cu ce aveam mai scump. La fel
Ca un balaur, a fost el,
Iar după ce mi-a înghiţit
Tot ce-am avut, m-a izgonit.
35 Dar silnicia-nfăptuită
Faţă de mine – săvârşită
Faţă de carnea-mi sfâşiată –
Să se întoarcă, de îndată,
Asupra Babilonului” –
Zice fiica Sionului.
Ierusalimul a vorbit
În felu-acesta: „Negreşit,
Peste-al Haldeilor popor,
Cadă-al meu sânge-n viitor!” –
36 De-aceea, Domnu-a cuvântat:
„Iată, îţi voi fi apărat
Pricina ta şi-apoi, îţi spun,
Precum că am să te răzbun!
Sec marea Babilonului
Şi voi usca izvorul lui.
37 Morman de dărmături, astfel,
Are ca să ajungă el,
O vizuină doar, în care,
Culcuş, numai şacalul are,
Pentru că nicicând – negreşit –
N-o să mai fie locuit.
Are s-ajungă o pustie
Şi de batjocură-o să fie.
38 Ca nişte lei, ei se adună
Ca să răcnească împreună.
Asemeni unor pui de lei,
Atuncea, au să fie ei.
39 Călduri de vin, când vor avea,
Mai mult am să le dau să bea,
Beţia ca să le sporească
Şi astfel să se veselească
Pentru ca somnul să le vie
Şi-apoi să doarmă, pe vecie.”
40 „Iată, asemeni mieilor
Duşi la tăiere, îi pogor,
Şi-asemenea berbecilor
Precum şi-asemeni ţapilor.
41 Şeşacul, vai, cum s-a luat!
Şi vai, ce soartă a-ndurat
Atunci când fost-a cucerit
Acela care s-a vădit
Că a umplut, cu slava lui –
Mereu – faţa pământului!
42 Asupră-i, marea s-a-nălţat
Şi-n valuri el s-a înecat.
43 Cetăţile-i, într-un târziu,
Ajuns-au toate, un pustiu,
Pământ uscat şi pustiit,
O ţară de nelocuit,
Un loc pe unde nimenea,
Să treacă, nu mai îndrăznea.
44 Pe Bel, în Babilon apoi,
Îl pedepsesc şi smulge-voi,
Din a lui gură, negreşit,
Tot ceea ce a înghiţit,
Iar neamurile, în ăst fel,
N-au să se-ngrămădească-n el!
Nici zidul Babilonului –
Care se află-n jurul lui –
Nu va avea, atunci, scăpare,
Căci nu va scăpa de surpare!
45 Voi, toţi ai Meu, grabnic ieţiţi
Din al lor mijloc şi fugiţi,
Viaţa de vreţi să vă cruţaţi
Şi-n felu-acesta să scăpaţi
De-a Domnului mânie-aprinsă
Şi de urgia Lui nestinsă!
46 În inimi, nu vă tulburaţi
Şi nici nu vă înspăimântaţi
De zvonurile de afară
Care s-au răspândit în ţară.
În ăst an vine-un zvon, în zbor,
Şi-un alt zvon anul viitor!
Doar silnicia o să fie
Pusă în ţară, la domnie.
Atuncea, un stăpânitor,
În contra altui domnitor,
O să se scoale mai apoi,
Ca să pornească un război.
47 Vin zile-n care pedepsesc
Toţi idolii ce se găsesc
În Babilon. Atunci când vine
Timpul acela, de ruşine
Are să fie-acoperit
Tot Babilonul, negreşit,
Iar ai lui oameni au să cadă,
În al lui mijloc, morţii pradă.
48 Atuncea, tot acest pământ –
Şi cerurile câte sânt,
Alăturea cu toate cele
Care se vor afla pe ele –
Asupra lui, cu bucurie,
Striga-vor şi cu veselie
Nespusă, pentru că zăresc
Din miazănoapte cum sosesc,
Grăbiţi, pustiitorii lui,
După cuvântul Domnului.”
49 „Chiar Babilonul va cădea,
Căci va păţi asemenea
După cum a făcut şi el
Să cadă morţi, în Israel.
50 Voi, cei care sunteţi scăpaţi
De sabie, fugiţi, plecaţi!
Cei din pământul depărtat,
La Domnul vă gândiţi de-ndat’,
Şi-apoi în inimi să vă fie
Ierusalimul, pe vecie!”
51 „Iată că noi ne ruşinam,
Ocara când o auzeam.
Adânc, ruşinea ne-a pătruns
Şi feţele ni le-am ascuns,
Atuncea când noi am zărit
Nişte străini că au venit
Să intre-n Casa Domnului,
În sfântul Său locaş al Lui.”
52 „De-aceea”, zice Domnul, „iată
Ce fel de zile se arată:
Când timpu-acela va sosi,
Pe idoli îi voi pedepsi
Şi-n ţară o să auziţi
Doar gemetele de răniţi.
53 Chiar dacă Babilonul are
Până la ceruri ca să zboare,
Chiar dacă cetăţuia lui
Atinge-naltul cerului
Încât în ea nu va putea
Ca să pătrundă nimenea,
Şi-atuncea el va fi lovit,
Pentru că am să îi trimit
Pustiitorul” – Domnul zice –
„Şi îl voi face ca să pice…”
54 Din Babilon, un strigăt mare
Iese-ndreptându-se spre zare,
Şi un prăpăd îngrozitor
Este-n ţara Haldeilor.
55 Căci Babilonu-i pedepsit
De Domnul şi e pustiit,
Făcând să tacă zarva-i mare
Ce răsuna fără-ncetare.
Vin valuri de pustiitori
Cari îl lovesc necruţători,
Asemeni unor ape cari
Se dovedesc tulburi şi mari,
Iar vuietul nespus de tare
Se-aude până-n depărtare.
56 Pustiitorul năvăleşte
Asupra lui şi-l nimiceşte.
Vitejii Babilonului
Sunt prinşi şi cad în mâna lui
Şi-n urmă, arcurile lor
Zdrobite-s de pustiitor.
Căci Domnul e un Dumnezeu
Care răsplată dă, mereu,
Şi dăruieşte, la oricine,
Doar plata ce i se cuvine!
57 Iată dar, ce a cuvântat
Acela care-i Împărat,
Acela care are Nume
De Domn al oştilor: „Anume
Am să-i îmbăt pe cei deştepţi
Care sunt ai lui înţelepţi.
Am să-i îmbăt şi pe cei cari
Sunt voievozii lui cei mari,
Pe cei ce sunt cârmuitori,
Pe toţi vitejii luptători,
Pe căpeteniile lui
Ce sunt capi ai poporului.
Vor adormi pentru vecie
Şi nicicând treji n-au să mai fie.”
58 Domnul oştirii a vorbit:
„Zidul cel larg şi întărit,
Al Babilonului, de-ndat’,
Are să fie dărâmat,
Iar ‘naltele porţi ale lui
Vor cădea pradă focului.
‘Geaba popoarele muncesc,
Iar neamuri, pentru foc, trudesc!”
59 Iată poruncile rostite,
De Ieremia, dăruite
Feciorului lui Neria
Precum şi al lui Mahseia,
Care, Seraia, s-a chemat,
Atuncea când a fost plecat
La Babilon, cu Zedechia,
Cel ce avea împărăţia
În Iuda, pe când împlinea
Ani patru, de când stăpânea.
Seraia era cel mai mare
Din cămăraşii cei pe care
Îi avusese-mpărăţia,
În vremile lui Zedechia.
60 În urmă, Ieremia scrise,
În carte, tot ceea ce zise
De soarta Babilonului
Şi de nenorocirea lui.
61 El, pe Seraia, l-a chemat
La sine şi i-a înmânat
Cartea pe cari tocmai o scrise.
Apoi, în acest fel îi zise:
„La Babilon, dacă soseşti,
Cartea aceasta s-o citeşti
62 Şi-apoi să zici în acest fel:
„Mărite Doamne, Tu eşti Cel
Care a spus că, negreşit,
Acest loc fi-va nimicit
Şi că aicea, nimenea
Nu va veni ca să mai stea.
Nu vor mai sta în acest loc –
Nicicând – nici om, nici dobitoc,
Căci un pustiu are să fie,
De-acum şi până-n veşnicie.”
63 După ce ai să isprăveşti
Cartea aceasta s-o citeşti,
De-o piatră o vei fi legat
Şi-ai s-o arunci în Eufrat.
64 După ce ai să împlineşti
Şi acest lucru, să vorbeşti,
De-ndată, tot poporului
Din Babilon şi să îi spui:
„Aşa precum s-a scufundat
Cartea, aşa va fi-necat
Şi Babilonul! Veţi vedea
Că nicicând el nu va putea
Să se ridice peste fire,
Din marea lui nenorocire,
Cu care am să îl lovesc.
Puterile li se sleiesc
La toţi, atunci, şi vor cădea,
Căci n-o să-i scape nimenea!”
Până aici este solia
Ce a rostit-o Ieremia.
Cuvintele ce le-a rostit –
Iată – aicea s-au oprit.