1 Iată cuvântul Domnului,
Asupra Babilonului
Şi-asupra ţării cea pe care
Neamul Haldeilor o are,
Cuvânt care a fost rostit
Prin Ieremie, negreşit:
2 „De ştire, printre neamuri, daţi
Şi-apoi un steag să înălţaţi!
Vestiţi dar, ceea ce vă zic!
Nimeni să n-ascundă nimic!
Ziceţi aşa, neîncetat:
„Tot Babilonul e luat,
Iar Belul este-acoperit
De-o grea ruşine şi zdrobit
E Meradocul! Ruşinaţi
Sunt ai lui idoli şi sfărmaţi!
3 Un neam, din miazănoapte, vine
Şi împotriva lui se ţine.
El are să îi pustiască
Ţara şi-o să i-o nimicească,
Încât – în urmă – nimenea
N-o să mai poată sta în ea:
Nici oameni nu au să mai fie,
Nici dobitoace n-au să vie,
Căci va fugi orice suflare
Din ţară, căutând scăpare.”
4 „Când vremea ‘ceea se arată,
Când vin acele zile, iată
Că ai lui Israel copii –
Precum şi ai lui Iuda fii –
Se vor întoarce, căci se-adună
Plângând, să meargă împreună,
Să-L caute pe Domnul lor,
Pe Dumnezeul tuturor.
5 Vor întreba de drumul care
Duce-n Sion şi fiecare,
Spre el, apoi, o să privească
Şi-n acest fel au să vorbească:
„Veniţi, ca să ne alipim
De Domnul şi ai Lui să fim!
Un legământ să facem noi,
Ce va fi veşnic, mai apoi,
Şi-n felu-acesta, niciodat’,
El nu mai poate-a fi uitat!”
6 „Poporul Meu ajuns-a-n urmă,
Să fie precum e o turmă
De oi pierdute, rătăcit
De cei care l-au păstorit.
Aceia cari îl păstoreau,
Pe munţi şi dealuri îl purtau
Şi mult ei l-au îndepărtat,
Încât staulul l-au uitat.
7 Mâncat a fost poporul Meu,
De cei ce-l întâlneau, mereu.
Duşmanii lui au zis apoi:
„Nevinovaţi, ne aflăm noi,
Ci vinovaţi sunt – negreşit –
Doar ei, căci au păcătuit
Mereu, în contra Domnului
Şi-a sfântului Locaş al Lui,
Acela cari, pe-ntinsul firii,
Lăcaş e al neprihănirii.
Păcatele poporului
Sunt împotriva Domnului
Care-i Nădejdea ce-o aveau
Părinţii lui, pe când trăiau.”
8 „Grabnic, din Babilon, fugiţi!
De la Haldei, iute, ieşiţi!
Ca nişte ţapi, vă aşezaţi
În fruntea turmei şi, plecaţi!
9 Din ţara care e aflată
În miazănoapte, curând – iată –
Am să ridic şi-aduce-voi
Mulţimi de neamuri, mai apoi,
Asupra Babilonului.
Când vor veni-mpotriva lui,
Oameni-aceia au să fie
Înşiruiţi de bătălie.
Au să-l lovească şi astfel
Vor stăpâni ei, peste el.
Din felu-n care slobozesc
Săgeţile, se dovedesc
Că sunt războinici iscusiţi
Care nu sunt obişnuiţi
A se întoarce înapoi,
Cu braţul gol, de la război.
10 Atâta timp va fi lăsată
Haldeea de a fi prădată,
Încât cei ce-au s-o jefuiască
Ajunge-vor să obosească.
Aşa va fi, căci – negreşit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
11 „Pentru că voi vă veseleaţi
Necontenit, când jefuiaţi
Tot ceea ce se dovedea
Că este moştenirea Mea!
Ca o juncană, voi săreaţi,
Mereu, în iarbă! Nechezaţi
Asemeni unor armăsari
Ce se vădeau focoşi şi tari!”
12 „A voastră mamă-i îngrozită
Că-i de ruşine-acoperită.
Aceea care v-a născut,
De-o grea ruşine s-a umplut.
Ea este coada tuturor,
A tuturor neamurilor.
Ajuns-a un pământ uscat,
Din care apa a secat!
13 Din pricina mâniei Lui
Şi a urgiei Domnului,
Ea o să fie pustiită
Şi nu va mai fi locuită.
În urmă, toţi aceia care
Vor trece, ca din întâmplare
Pe lângă Babilon, miraţi,
Se vor uita şi-nspăimântaţi
Vor fluiera, când vor vedea
Rănile ce le va avea.
14 La Babilon vă adunaţi
Şi-n linie vă înşiraţi,
Pentru bătaie pregătiţi
Voi, toţi arcaşii cei vestiţi.
La Babilon vă adunaţi
Şi arcurile vă-ncordaţi!
Săgeţi, nu economisiţi,
Asupra lui, când le zvârliţi,
Căci împotriva Domnului
E îndreptat păcatul lui!
15 Din toate părţile apoi,
Scoateţi un strigăt de război!
Ale lui braţe sunt întinse,
Iar temeliile-i, cuprinse
De-un tremur greu, s-au dărâmat.
Ale lui ziduri s-au surpat.
Căci răzbunarea Domnului
S-a prăvălit asupra lui.
Vă răzbunaţi! Faceţi la fel
După cum a făcut şi el!
16 Din Babilon, să-i nimiciţi
Pe cei ce seamănă! Loviţi
Pe toţi cei care se vădesc
Că secera o mânuiesc,
La vremea secerişului!
De a nimicitorului
Sabie-ntinsă, fiecare
Să fugă, căutând scăpare,
În ţara-n care s-a născut,
La neamul pe cari l-a avut.
17 Precum o oaie rătăcită
Care, de lei, a fost gonită,
E Israel. A fost mâncat –
Întâi – de cel înscăunat
Peste Asiria şi iată
Că ultimul ce se arată
E Nebucadenţar, cel care
În Babilon e cel mai mare.
El este cel care-a venit
Şi-ale lui oase le-a zdrobit.”
18 Din astă pricină, Acel
Ce-i Dumnezeu în Israel
Şi Domn al oştii, a venit
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Îl pedepsesc pe cel aflat
În Babilon drept împărat.
Ţara am să i-o pedepsesc
Şi pe cei care-o locuiesc,
La fel precum este ştiut
Că în Asiria-am făcut.
19 Iată, pe Israel, apoi,
Îl voi aduce înapoi,
Pentru că pe a lui păşune,
După aceea, îl voi pune.
Va sta-n Basan şi în Carmel,
În Efraim şi-apoi, la fel,
În Galaad o să mai pască
Şi foamea o să-şi potolească.
20 Vremea aceea când se-arată”–
Domnul a zis – „va fi cătată
Nelegiuirea cea pe care
Neamul lui Israel o are,
Dar nu va fi găsită ea.
Păcatul pe cari îl avea
Iuda nu va mai fi aflat,
Pentru că Eu voi fi iertat,
Atuncea, astă rămăşiţă,
Ce-i din a lui Israel viţă.”
21 „În contra ţării – dovedită,
De două ori, drept răzvrătită –
Te suie şi o pedepseşte!
Fără zăbavă, urmăreşte
Pe toţi, să îi măcelăreşti,
Ca astfel să îi nimiceşti!
Să împlineşti dar, negreşit,
Tot ceea ce ţi-am poruncit!
22 În ţară-i strigăt de război
Şi mare e prăpădu-apoi.
23 Vai, cum s-a rupt şi s-a sfărmat
Ciocanul ce a măcinat
Întreg pământul! Negreşit,
E Babilonul nimicit,
În mijlocul neamurilor
Şi-al tuturor popoarelor!
24 O cursă-n cale ţi-am întins
Şi fără să te-aştepţi, te-ai prins
Tu, Babilonule, în ea,
Căci ai căzut în cursa Mea!”
„Ai fost ajuns şi apucat,
Pentru că tu ai cutezat
Ca împotriva Domnului
Să lupţi, stârnind mânia Lui.
25 Domnul deschis-a casa-n care
Armele-Şi ţine la păstrare,
Scoţând arma mâniei Lui.
Asta-i lucrarea Domnului,
A Celui ce-i stăpânitor
Şi Dumnezeu al oştilor,
Lucrare care s-a făcut
În al Haldeilor ţinut.”
26 „Din toate părţile veniţi
Şi-n Babilon vă repeziţi!
Deschideţi ale lui grânare,
Mormane mari, să faceţi, care
Vor fi ca snopii, iar apoi
Le nimiciţi, pe toate, voi!
Să nimiciţi dar, totul, până,
Nimic din el, n-o să rămână!
27 Prindeţi toţi taurii aflaţi
În el şi îi înjunghiaţi!
E vai de ei, căci – negreşit –
Vremea pedepsei a venit!
28 Ascultaţi strigătele lor,
Cele ale fugarilor
Cari Babilonu-l părăsesc
Şi care în Sion vestesc
O răzbunare-a Domnului,
Din pricina Templului Lui!
29 Pe-arcaşi, degrabă, să-i chemaţi!
Veniţi voi cei ce încordaţi
Arcul şi staţi în jurul lui –
În jurul Babilonului –
Să nu scape nimeni, din el!
Să-l răsplătiţi şi voi, la fel
Cu faptele ce le-a făcut!
Căci după cum este ştiut,
El, cutezanţă, a vădit,
Astfel încât s-a semeţit
Faţă de Domnul, de Acel
Cari Sfânt îi e, lui Israel!”
30 „De-aceea, tinerii lui, pradă,
Pe uliţi, morţii, au să-i cadă” –
Domnul a zis – „şi pier apoi,
Toţi oamenii lui de război,
Atunci când ziua ‘ceea vine.”
31 „Iată că am necaz pe tine!” –
Zisese Domnul cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu.
„Iată că ziua a sosit,
În care fi-vei pedepsit!
32 Acela care ne-ncetat
Se dovedise îngâmfat,
Iată-l dar că se poticneşte
Şi cade şi nu se găseşte
Nimeni să-l salte iar, la loc.
Cetăţilor lui, le pun foc,
Iar flăcările mistuiesc
Tot ce-mprejurul lui găsesc.”
33 Al nostru Domn a zis astfel:
„Fiii ieşiţi din Israel
Şi cei din Iuda sunt luaţi
Şi împreună-s apăsaţi.
Aceia cari îi înrobesc
I-au prins şi nu-i mai slobozesc.
34 Însă al lor Răzbunător –
Numit Domn al oştirilor –
Este puternic şi-o să vină
Să apere a lor pricină.
El are să aducă iară,
Vremea odihnei, peste ţară,
Iar cei în Babilon aflaţi
Vor tremura, înspăimântaţi.”
35 Domnul a zis: „Pun sabia
Ca împotrivă să le stea
Haldeilor, sau celor cari
În Babilon sunt cei mai mari
Şi celor care se vădesc
Cum că acolo locuiesc!
36 Apoi, voi pune sabia
Ca împotrivă să le stea
Prorocilor ce se vădesc
Numai minciuni că prorocesc
Şi-i fac, pentru-ale lor cuvinte,
Precum sunt cei lipsiţi de minte!
Apoi, voi pune sabia
Ca împotrivă să le stea
Vitejilor cari sunt ai lui,
Şi-ncremeni-vor locului!
37 Apoi, voi pune sabia
Ca împotrivă să le stea
Şi visteriilor menite
Ca să ajungă jefuite!
38 Voi pune sabia să plece
Şi-ale lui ape să le sece,
Căci e o ţară-a tuturor,
A tuturor idolilor,
Iar oameni-au înnebunit,
Cu ai lor idoli, negreşit.
39 Tocmai de-aceea, din pustie,
Şacali şi fiare au să vie,
Acolo ca să locuiască.
Nimeni n-o să mai îndrăznească
Să vină-n acel loc să stea,
Pentru că el va rămânea
Un loc pustiu, pentru vecie.
40 Locul acela o să fie:
Ca şi Sodoma şi – la fel –
Ca şi Gomora va fi el
Şi ca cetăţile aflate
Chiar în a lui vecinătate,
Unde nu poate nimenea
Să vină ca apoi să stea.
41 Iată că un popor apare
Din miazănoapte. Un neam mare,
Precum şi nişte împăraţi –
La margini de pământ aflaţi –
S-au ridicat şi ei acum,
Şi iată-i că pornesc la drum.
42 Suliţe au oameni-acei
Şi arcul îl mânuiesc ei.
Lipsiţi de milă se vădesc
Şi-asemenea mării mugesc.
Pe caii lor, ei vin grăbiţi,
Gata de luptă pregătiţi.
Iată dar, ceea ce te-aşteaptă:
Ei, împotriva ta, se-ndreaptă,
Fiică a Babilonului!
Scăpare, pentru tine, nu-i!
43 Cel care e încoronat
În Babilon drept împărat,
Aude vestea, se-ngrozeşte,
Vlaga din braţe-l părăseşte
Şi-l doare spaima ce îl paşte,
Ca pe-o femeie care naşte…
44 De lângă malurile care
Străjuiesc, pline de-ngâmfare,
Iordanul, iată, a pornit
Vrăjmaşul care s-a suit –
Precum un leu – şi e pe cale,
Asupra locuinţei tale,
Să năvălească de îndată.
Îi fac pe toţi ca – dintr-odată –
Să fugă şi-l aşez pe cel
Ce l-am ales Eu, peste el.
Căci cine, oare, va putea,
Ca să Îmi fie-asemenea?
Cine e cel ce-o să-ndrăznească,
Mie să Mi se-mpotrivească?”
45 Să ascultaţi dar, negreşit,
Ce hotărâre a rostit
Domnul şi planurile Lui
În contra Babilonului,
Precum şi a ţării pe care
Neamul Haldeilor o are!
„Iată, îi voi târî apoi,
Asemeni unor slabe oi!
Cu-adevărat, îi pedepsesc
Şi casele le pustiesc.
46 De strigătul luării lui –
Luării Babilonului –
Pământul e cutremurat.
Un ţipăt mare s-a iscat,
Plin de durerea tuturor,
În ţările neamurilor.”