1 Pe când uimit eram eu încă,
El mi-a vorbit: „Ia şi mănâncă,
Ceea ce vezi în faţa ta!
Tu, fiu al omului, nu sta,
Ci-nghite cartea ca astfel,
La casele lui Israel,
Să te trimit, să le vesteşti
Cuvintele ce le primeşti!”
2 Am deschis gura şi mi-a dat
Sulul acel, de l-am mâncat.
3 „Hrăneşte-ţi trupul” – zise El –
„Şi măruntaiele astfel
Să ţi le umpli, de îndat’,
Cu sulul care ţi-a fost dat!”
Când l-am mâncat, în gura mea,
Dulce ca mierea îmi părea.
4 El zise: „Fiu al omului,
Ai să te duci şi ai să spui
În Israel, cuvântul Meu!
5 Vezi dar, că nu te trimit Eu,
La un popor care arată
O limbă grea şi încurcată,
Ci numai la poporu-acel,
Din casele lui Israel.
6 Nu te trimit la oameni cari
Fac parte din popoare mari
Având o limbă încurcată
Şi-o grea vorbire totodată,
Pe care, orişicât ai vrea,
Să o-nţelegi, nu ai putea.
Îţi spun însă, că – negreşit –
Dacă la ele te trimit,
Acele neamuri, de îndat’,
Pe tine te-ar fi ascultat!
7 Cu toate-acestea, Israel
Nu te va asculta defel,
Căci el, de fapt, precum ştiu bine,
Nu vrea a asculta de Mine.
Casa lui Israel arată
Că are fruntea încruntată,
Iar inima îi e-mpietrită.
8 Iată, îţi va fi dăruită
O faţă aspră, ca a lor.
Ca frunţile oamenilor,
Am să îţi fac şi fruntea ta
Şi-asprime ea va căpăta.
9 Precum un diamant, voiesc
Ca fruntea ta să o aspresc,
Încât ea va ajunge, încă,
Mai tare decât e o stâncă.
Nu te speria şi nu te teme,
Pentru că ei, în orice vreme,
Sunt doar o casă răzvrătită,
Din îndărătnici întocmită!”
10 După aceea, glasul Lui
Îmi zise: „Fiu al omului,
Cuvintele ce îţi voi spune,
Ascultă-le şi ţi le pune
În a ta inimă! Apoi,
11 Du-te la prinşii de război,
La fiii din al tău popor.
Vorbeşte-le dar, tuturor,
Fie că ei vor asculta,
Fie că nu, vorbirea ta.
În felu-acesta să le spui:
Ascultaţi vorba Domnului,
Pe care v-am adus-o eu!
Aşa vorbeşte Dumnezeu!”
12 Atuncea, Duhul m-a răpit
Şi-n urma mea am auzit
Vuiete cari făcute sânt
De un cutremur de pământ.
Îndată, eu am priceput
Că zgomotul a fost făcut
De slava Domnului, când ea,
Din locul în care şedea,
S-a ridicat. Am auzit,
13 Apoi, şi cum au vâjâit,
Aripile ce le aveau
Făpturile cari vii erau,
L-au scos atunci când au pornit
Şi între ele s-au lovit.
Am auzit de-asemenea,
Alt zgomot care se vădea
Drept huruitul roţilor
Aflate la tălpile lor
Şi vuiete ce scoase sânt
De un cutremur de pământ.
14 Atunci când Duhul m-a răpit,
Mergeam furios şi necăjit,
Iar Domnul, mâna, Îşi lăsase,
Asupra mea de apăsase.
15 La Tel-Abib, am mers apoi,
La cei ce-au fost prinşi de război,
În al Haldeilor hotar,
La apa râului Chebar.
O săptămână, am rămas
În al lor mijloc, fără glas
Şi mă simţeam înmărmurit.
16 A şaptea zi, am auzit
Însă, Cuvântul Domnului
17 Zicându-mi: „Fiu al omului,
Te pun – acuma – păzitor,
Peste-al lui Israel popor.
Când, un cuvânt tu vei avea,
Ce va veni din partea Mea,
Ai să te duci şi ai să spui,
Cuvântul Meu, poporului!
18 Când îi voi zice, bunăoară,
Omului rău, că o să moară –
Iar tu nu o să te grăbeşti
Ca vestea să i-o-mpărtăşeşti
Spre a-l opri din calea lui
Şi să scapi viaţa omului,
Iar omul care este rău
Piere pentru păcatul său –
Să ştii că te voi căuta,
Căci am să cer, din mâna ta,
Sângele omului acel!
19 Dar dacă-l înştiinţezi, iar el
Continuă pe drumul său –
Făr’ să se-abată de la rău –
Şi o să moară, negreşit,
Pentru păcatul săvârşit,
Nu te vei face vinovat
Iar sufletul îţi e iertat!
20 Atuncea când un om – vădit
Precum că e neprihănit –
Se va abate, fără ştire,
De la a lui neprihănire –
Iar pe acest nou drum al său
Are a se deda la rău –
Un laţ, am să îi însăilez
Ca înainte-i să-l aşez,
Prin care el are să cadă
Apoi, în plasa morţii, pradă.
Dacă tu n-ai să te grăbeşti,
Ca vestea să i-o-mpărtăşeşti –
Iar omul moare, negreşit,
Pentru păcatul săvârşit
Fără să-i fie pomenită
Viaţa ce-a fost neprihănită –
Să ştii că te voi căuta,
Căci am să cer, din mâna ta,
Sângele omului acel!
21 Dar dacă-l înştiinţezi, iar el
Nu o să mai păcătuiască –
Şi-n acest fel o să trăiască
Pentru că tu l-ai înştiinţat –
Sufletul tău va fi iertat!”
22 Asupră-mi, mâna Domnului
Venit-a, iar cuvântul Lui
Mi-a zis: „Te scoală! Du-te-n vale,
Pentru că am găsit cu cale,
În locu-acela, să-ţi vorbesc!”
23 Eu am plecat să împlinesc
Ceea ce Domnul mi-a cerut.
M-am dus în vale şi-am văzut
Cum vine a Lui slavă iar,
La fel ca la râul Chebar.
Când aste lucruri le-am zărit,
Jos, la pământ, m-am prăbuşit.
24 Duhul în mine a intrat
Şi în picioare m-a săltat,
Iar Domnul astfel mi-a vorbit:
„Du-te acasă, negreşit,
Şi-ncuie-te apoi, în ea!
25 Parte de frânghii vei avea
Tu, fiule al omului,
Căci oamenii poporului
Au să te lege, de îndată,
Să nu mai poţi ieşi, vreodată,
În al lor mijloc. Vor căta
26 Ca să lipească limba ta,
De cerul gurii, mut să fii,
Să nu mai poţi, nicicând, să vii,
Ca să îi mustri. Iată, ei –
Adică oamenii acei –
Sunt doar o casă răzvrătită,
Din îndărătnici întocmită!”
27 Dar când îţi voi vorbi Eu, iată,
Am să-ţi deschid gura de-ndată,
Căci trebuie ca să le spui:
„Ascultaţi vorba Domnului,
Pe care v-am adus-o eu!
Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Cine voieşte, să asculte,
Iar cine nu vrea, să n-asculte!
Căci sunt o casă răzvrătită,
Din îndărătnici întocmită!”