1 „Rămâneţi tari! Nu vă lăsaţi
Iar, de robie, subjugaţi!
2 „Iată că eu, Pavel, vă spun
Că nu faceţi nimica bun,
Dacă-mprejur, voi vă tăiaţi.
Atunci Hristos, dragii mei fraţi,
Cu-ncredere pot ca să zic,
Nu foloseşte la nimic.
3 Încă o dată, le vorbesc
Acelora care primesc
Tăierea împrejur: să ştie,
Că sunt datori, Legea, s-o ţie!
4 Voi care vreţi ca socotiţi,
Prin Lege-a fi neprihăniţi,
V-aţi despărţit de Hristos dar,
Şi astfel, aţi căzut, din har.
5 Căci noi, prin Duhul, aşteptăm
Şi prin credinţă, căpătăm
Nădejdea mântuirii care,
Ştim bine, că-ncurând, apare.
6 Căci în Iisus Hristos, tăiere –
Sau dimpotrivă, netăiere –
Cari, împrejur, se săvârşeşte,
Nimic, nimic, nu preţuieşte.
Numai credinţa dovedită,
Prin dragoste, e preţuită.
7 Eu ştiu că bine-alegeţi voi;
Dar cine v-a tăiat apoi,
Calea, ca să nu ascultaţi,
De adevăr, dragii mei fraţi?
8 Înduplecarea arătată,
Să ştiţi că nu vă este dată
De la Cel care v-a chemat.
9 Dacă-i un pic de aluat,
Acela – fără îndoială –
Dospeşte-ntreaga plămădeală.
10 În ce-i referitor la voi,
Eu am încredere apoi,
În Domnul, că voi nu gândiţi,
În alt fel. Dar voiesc să ştiţi
Bine, cum că acela care
V-a făcut astă întristare –
Oricine-ar fi el – negreşit,
Osândă îşi va fi primit.
11 Cât despre mine – fraţilor –
Dacă vestesc eu, tuturor,
Tăierea împrejur, cum, oare,
Sunt prigonit, fără-ncetare?
Căci pricina de poticnire
A cruci-i doar închipuire –
Că dacă este, cum am spus,
Această pricină s-a dus.
12 Dar schilodească-se cei care
V-aduc atâta tulburare!”
13 „La slobozenie-aţi fost chemaţi,
Acum, cu toţi, dragii mei fraţi.
Dar să nu facă nimenea,
O pricină apoi, din ea
Prin cari să poată să trăiască,
Doar pentru firea pământească,
Ci unii, altora, să ştiţi –
Cu dragoste – să vă slujiţi.
14 Căci toată Legea – adunată –
Printr-o poruncă este dată:
„Aproapele, să îţi iubeşti,
Aşa precum tu însuţi eşti,
De către tine, îndrăgit.”
În ăst fel, Legea s-a-mplinit.
15 Dar dacă voi vă tot muşcaţi
Şi-unii pe alţii vă mâncaţi,
Seamă luaţi, ca să nu fiţi –
Unii, de alţii – nimiciţi.”
16 „De-aceea zic, dragii mei fraţi,
Că este bine să umblaţi,
De Duhul Sfânt doar, cârmuiţi,
Şi căutaţi să nu-mpliniţi
Apoi, cumva, pofta, pe care,
Firea cea pământească-o are,
17 Pentru că firea pământească,
Mereu, are ca să poftească,
Doar împotriva Duhului;
Iar Duhu-apoi – la rândul Lui –
O să poftească, dragii mei,
Mereu, doar împotriva ei –
Căci ele-s două lucruri care,
Potrivnice sunt, fiecare.
Aşa că voi n-o să puteţi
Să faceţi tot ceea ce vreţi.
18 Dacă sunteţi călăuziţi
De Duhul Sfânt, nu vă găsiţi
Sub ascultarea Legii. Voi
19 Mai trebuie să ştiţi apoi,
Ce fapte au să însoţească
Această fire, pământească:
Curvia şi cu preacurvia,
Vine la rând necurăţia,
Urmată şi de desfrânare,
20 De-a idolilor venerare,
De vrajbe, certuri şi mânie,
Precum şi de vrăjitorie,
De ne-nţelegeri, dezbinări,
Zavistii multe şi certări
Între partidele formate.
21 Acestea toate sunt urmate
Şi de beţii, de pizmă mare,
Ucidere şi îmbuibare
Şi-apoi, de lucrurile-acele
Ce sunt asemenea cu ele.
22 Acum dar, să cunoaşteţi voi
Şi roada Duhului apoi:
Doar dragoste ea o să fie,
Pace, precum şi bucurie
Şi o răbdare-ndelungată
Şi bunătate arătată;
Credincioşia-n urmă vine,
Precum şi facerea de bine
23 Şi înfrânarea poftelor
Şi-apoi, blândeţea, fraţilor.
În contra lor, se înţelege,
Că nu există nici o lege.
24 Aceia care s-au vădit,
Ai lui Hristos, au răstignit
Această fire pământească,
Cu patima sa cea lumească,
Cu poftele ce le-au avut
Şi cari, din ea, au apărut.
25 Dacă, prin Duhul, trăim noi,
Să şi umblăm prin El, apoi.
26 Să nu cătăm o slavă care
Numai deşertăciune are,
Fiind, mereu, întărâtaţi
Şi plini de pizmă-apoi, dragi fraţi.”