1 „Însă, când cel ce moşteneşte,
Nevârstnic, încă, se vădeşte,
Nu-i mai presus – pot ca să zic –
Faţă de-un rob, chiar cu nimic –
Măcar că el, precum se ştie,
Stăpân, pe toate, o să fie.
2 El e, sub epitropi, aflat
Şi e, de-ngrijitori, vegheat,
Până când vremea rânduită,
De tatăl său, va fi-mplinită.
3 La fel, şi noi, pe când eram
Nevârstnici încă, ne găseam
Înconjuraţi de-acea vâltoare
A-nvăţăturii-ncepătoare,
Pe care, lumea o avea
Şi-n care, robi, ea ne ţinea.
4 Dar când venit-a, peste fire,
A vremurilor împlinire,
Tatăl, din ceruri – cum a zis –
Pe al Său Fiu, ni L-a trimis –
Cari, prin femeie-i zămislit
Şi cari, sub Lege, a venit –
5 Pentru a fi răscumpăraţi
Cei cari, sub Lege, sunt aflaţi
Şi pentru a putea apoi,
A căpăta-nfiere, noi.
6 Iar dacă Tatălui de Sus,
Fii Îi suntem, acum v-a pus,
În inimi, Duhul Sfânt, pe care,
Doar Fiul Său, Iisus, Îl are,
Iar Duhu-acesta strigă – iată –
„Ava”, ceea ce-nseamnă „Tată!”
7 Aşa că nu rob, eşti, găsit,
Ci fiu, acum eşti socotit.
Dacă eşti fiu, prin Dumnezeu,
Eşti şi moştenitor, mereu.”
8 „Odinioară, nu-L ştiaţi
Pe Dumnezeu şi robi eraţi,
La cei ce n-au fost dumnezei
Şi îi slujeaţi, astfel, pe ei.
9 Acuma, vremea a trecut,
Iar după ce L-aţi cunoscut
Pe Dumnezeu – sau, spus altfel,
Voi fost-aţi cunoscuţi, de El –
Cum vă puteţi întoarce, oare,
La-nvăţătura-ncepătoare –
Săracă, slabă – şi voiţi,
Pe ea, din nou, să o slujiţi?
10 Cum văd, păziţi, acuma, voi,
Vremi, zile, luni şi ani apoi.
11 Mă tem să nu mă fi trezit
Că, pentru voi, m-am ostenit
Zadarnic, fără vreun folos.
12 Dar fraţilor, vă rog frumos,
Să fiţi asemeni mie-apoi,
Pentru că şi eu sunt ca voi.
Căci nedreptăţi – cum am văzut –
Mie, nicicând, nu mi-aţi făcut.
13 Prea bine ştiţi că, orişicui,
În neputinţa trupului,
Întâia oară, am venit
Şi, Evanghelia, am vestit.
14 Atunci, dispreţ, n-aţi arătat
Şi nici dezgust n-aţi căpătat,
De ceea ce era apoi,
Drept o ispită, pentru voi,
În trupul meu. Ba, m-aţi primit
Ca pe un înger, ce-a sosit,
De la slăvitul Dumnezeu,
Parcă, Hristos, eram chiar eu.
15 Unde e fericirea care
Vă-nsufleţea, pe fiecare?
Mărturisesc căci am văzut,
Atunci, că de s-ar fi putut,
În stare ar fi fost oricine,
Să îşi dea ochii, pentru mine.
16 Oare, vrăjmaş v-am devenit,
Când, adevărul, l-am rostit?
17 Ei nu au râvnă, pentru voi,
Cu gânduri bune, ci, de noi,
Încearcă să vă dezlipească,
Voind apoi, să dobândească
A voastră râvnă – dragii mei –
S-o folosească, pentru ei.
18 E foarte bine – vă spun eu –
De râvnă, să fiţi plini, mereu,
Nu doar atuncea când sosesc,
Sau când, la voi, eu mă găsesc.
19 Voi sunteţi copilaşii mei,
Pentru că voi sunteţi acei
Care mă faceţi, cu putere,
Să simt a naşterii durere,
Până când iar, Hristos, apoi,
Îşi dobândeşte chip, în voi.
20 O, cât de mult aş vrea acum,
Să fiu cu voi, şi nu pe drum,
Şi să-mi schimb glasul, căci nu ştiu
Ce să mai cred, acum când scriu!”
21 „Supuneţi-mi voi – care voiţi,
Sub Lege, să v-adăpostiţi –
Oare, de Lege, n-ascultaţi?
22 Căci este scris, dragii mei fraţi,
Cum că Avram a dobândit
Doi fii: întâiul i-a venit,
Printr-o femeie ce-l slujea,
Pe care, roabă, o avea;
Femeia cari i-a zămislit
Al doilea fiu, s-a dovedit
Că slobozenie a avut.
23 Dacă întâiul s-a născut
În chip firesc, al doilea, care
Din mamă slobodă apare,
Născut e prin făgăduinţa
Care a împlinit credinţa.
24 Să ştiţi că lucrurile-acele
Ascund un înţeles, în ele.
De-aceea, să luaţi aminte
Că ele-s două legăminte.
Pe muntele Sinai făcut,
E primul legământ avut,
Cari e Agar, având să fie
Cel care naşte doar robie.
25 Căci prin Sinai e-ntruchipată
Roaba Agar, de astă dată.
El e-n Arabia – cum ştim –
Şi-arată spre Ierusalim,
Care, acuma, negreşit –
Cu-ai săi copii – este robit.
26 Ierusalimul cel de sus
E însă-n libertate pus,
Şi-o spun pentru ştiinţa voastră,
Precum că el e mama noastră.
27 Fiindcă scrie într-un loc:
„Te bucură, căci ai noroc,
Tu care, stearpă, te găseşti!
De-aceea, tu să izbucneşti
În strigăte de bucurie
Şi să tresalţi, căci nu-ţi vin ţie,
Durerile cele pe care,
Cea care naşte, doar le are!
Iată că tu ai fost scutită!
Femeia care-i părăsită,
Mai mulţi copii a căpătat,
Decât cea care-i cu bărbat.”
28 Acuma, fraţilor, şi voi
Ca şi Isac sunteţi apoi,
Adică fii ce-i dă credinţa
Spre-a împlini făgăduinţa.
29 Şi cum, atunci, s-a întâmplat –
Cel ce firesc s-a întrupat,
Pe cel care-i prin Duh venit,
Neîncetat, l-a prigonit –
La fel, se-ntâmplă şi acum,
Când ne aflăm, pe-al vieţii drum.
30 Dar nu ştiţi, oare, ce s-a zis,
Ceea ce în Scriptură-i scris?
Iată ce scrie, dragii mei:
„Pe roabă şi pe fiul ei,
Să-i izgoneşti, căci, negreşit,
Nu al ei fiu e hărăzit
Ca moştenirea s-o primească
Şi, împreună, s-o-mpărţească,
Cu fiul ce l-a zămislit
Femeia care s-a vădit
Că slobodă este mereu.”
31 De-aceea, fraţilor, zic eu,
Că nu suntem copiii care
Femeia ce e roabă-i are,
Ci fii ajuns-am a fi noi,
Ai celei slobode apoi.
Hristos, pe noi, ne-a izbăvit
Şi-n acest fel, ne-a slobozit.”