1 În Canaan, a locuit
Iacov, unde a fost privit
Ca un străin şi tatăl lui,
De oamenii ţinutului.
2 Iată acum, basmul pe care,
Iacov, şi al său neam, îl are:
Şaptesprezece ani avea
Iosif, atuncea când ducea,
Pe câmp, turmele tatălui
Său Iacov, iar asemeni lui,
Cu oile, la câmp, şedeau
Şi fraţii săi. Aceşti erau
Fiii – o parte – ai Bilhăi,
Iar ceilalţi erau ai Zilpăi.
Iosif, lui Iacov, îi spunea
Ce vorbe rele-i auzea
Pe fraţii săi, că au rostit.
3 Israel mai mult l-a iubit –
Din toţi copiii ce-i avuse –
Pe Iosif, pentru că el fuse
Copilul care s-a născut
La bătrâneţe. I-a făcut
Haină pestriţă, fiului.
4 Atunci, văzură fraţii lui,
Că Iosif e cel mai iubit,
De tatăl lor. L-au pizmuit,
Şi n-au putut să-i mai vorbească,
Nicicând, cu dragoste frăţească.
5 Iosif avu un vis. Grăbit,
S-a dus de le-a istorisit
Şi fraţilor săi, ce-a visat.
În linişte l-au ascultat,
Iar când sfârşit-a de vorbit,
Cu mult mai mult l-au pizmuit.
6 El zise, către ai săi fraţi:
„Veniţi încoace şi-ascultaţi
7 Ce am visat. Noi toţi eram
Plecaţi la câmp şi snopi legam.
De-odat’, ce credeţi că văd eu?!
Văd cum se scoală snopul meu,
De unde era aşezat,
Şi stă-n picioare-nconjurat
De-ai voştri snopi, ce culcaţi sânt,
Cu toţi, cu faţa la pământ,
În jurul lui.” Când auziră
8 Fraţii, lui Iosif îi vorbiră:
„Tu crezi că vei domni apoi,
Sau cârmui-vei peste noi?!”
De-atunci, mai mult, l-au pizmuit –
Atât pentru ce-a povestit,
Cât şi pentru visul avut.
Ura, mai mare, le-a crescut,
9 Când Iosif mai avu un vis.
El şi-a chemat fraţii şi-a zis:
„Iar am visat: şi se făcea
Că soarele – luna, şi ea –
Şi încă unsprezece stele –
Cu toţi – ‘naintea feţei mele,
Pân’ la pământ, s-au închinat.”
10 Auzind, Iacov l-a mustrat,
Spunând: „Ce-nseamnă visul tău?!
Doar n-o s-ajung aşa de rău,
Încât şi eu şi a ta mamă –
Şi fraţii tăi, de bună seamă –
S-ajungem să ne aşezăm
Şi-apoi, cu toţi să ne-nchinăm
În faţa ta, pân’ la pământ?
Ferească Dumnezeu Cel Sfânt!”
11 Fraţilor, ura, le-a sporit,
Când visul le-a istorisit.
Iacov, în schimb, nu a uitat
Ceea ce Iosif a visat.
12 Fraţii mai mari, atunci păşteau
13 Oile, la Sihem. „Eu vreau” –
Lui Iosif, Iacov i-a vorbit –
„La fraţii tăi, să te trimit.
14 De-s sănătoşi – când îi găseşti –
Tu să-i întrebi. Să-mi aduci veşti
Şi despre oi.” Iosif, pe calea
Care se-ndreaptă înspre valea
Hebronului, a apucat.
15 Mergând pe câmp, s-a întâmplat,
Un călător, de-a întâlnit.
Acela, astfel, i-a vorbit:
„Pe cine cauţi?” „Pe-ai mei fraţi.
16 „Ştii unde sunt?” „Da, sunt plecaţi.
17 I-am auzit eu, când au spus:
„Hai la Dotan”. Iosif s-a dus
Şi, la Dotan, i-a întâlnit.
18 Ei, de departe, l-au zărit,
Căci se aflau pe-un întins şes.
„Să-l omorâm!” – s-au înţeles,
19 În grabă. „Iată-l!” – ei au zis –
„Pe-acel plăsmuitor de vis.
20 Veniţi acum, să-l omorâm
Şi într-o groapă să-l vârâm!
Vom spune că l-o fi mâncat
21 Vreo fiară.” Ruben l-a scăpat,
Din mâna lor, căci el a zis:
„Nu trebuie a fi ucis!
22 Sângele lui, să nu-l vărsaţi!
Mai bine să îl aruncaţi
În astă groapă, din pustie!”
Ruben avea de gând să vie,
Să-l ia din groapă mai apoi,
Spre-a-l duce-acasă, înapoi.
23 Când Iosif s-a apropiat,
De haină, ei l-au dezbrăcat
24 Şi într-o groapă l-au zvârlit.
Norocul, însă, i-a zâmbit
Lui Iosif – groapa nu avea
Apă, ca să se-nnece-n ea.
25 La masă-au stat apoi. Când, iată,
Văzură că venea o ceată,
Din Galaad. Ismaeliţi
Erau cei întovărăşiţi
În ceată. Cămilele lor,
Cu smirnă, leac alinător,
Tămâie, erau încărcate –
Către Egipt fiind mânate.
26 Iuda, fraţilor săi, le-a zis:
„Ce câştigam, de-am fi ucis,
Pe Iosif şi i-am fi ascuns
Sângele-apoi?!” Ei n-au răspuns,
Iar el urmă: „Haideţi să-l prindem,
27 Ismaeliţilor să-l vindem!
Să nu punem mâna pe el,
Căci ne e frate. E la fel
Cu noi – este din carnea noastră.
Deci, care e părerea voastră?”
L-au ascultat, căci s-au gândit
Că Iuda, bine, a vorbit.
28 Precum au zis, au şi făcut:
L-au scos pe Iosif – l-au vândut,
Pe-arginţi, Ismaeliţilor,
Care plătit-au fraţilor,
Douăzeci sicli, iar apoi –
Având pe Iosif în convoi –
Cămilele-au încălecat
Şi spre Egipt s-au îndreptat.
29 Ruben, la groapă, a venit,
Dar Iosif n-a fost de găsit.
Atunci, haina şi-a sfâşiat,
30 Şi pe-ai săi fraţi i-a întrebat:
„Unde-i băiatul, frate-meu?!”
Ce-am să mă fac, acuma, eu?!”
31 Haina pestriţă, o luară
Fraţii, şi-un ţap înjunghiară.
În sângele ce-au adunat,
Haina lui Iosif, au muiat.
32 Cu ea, o slugă au trimis
La Iacov, şi astfel i-au zis:
„Să-i spui: „Iată ce am găsit!
Că-i a lui Iosif, ne-am gândit.
Acum, vezi tu, dacă-i a lui.”
33 Iacov, că e a fiului
Său Iosif, a recunoscut
Şi-a zis omului: „Am ştiut
Că este a fiului meu.
O fiară l-a mâncat, cred eu.
Bucăţi, cred că l-o fi făcut,
Pentru că sânge am văzut,
Pe haina ce-o purta mereu,
Pe cari i-am dăruit-o eu.”
34 Hainele-apoi şi-a sfâşiat,
Pe coapse, sac şi-a-nfăşurat
Şi multă vreme a jelit
Pe fiul său, care-a pierit.
35 Toţi fiii – fiicele, la fel –
Au vrut să-l mângâie, dar el,
Pe toţi, i-a-ndepărtat, zicând:
„Eu mă voi pogorî, plângând,
În locuinţa morţilor,
La fiul meu.” În drumul lor
36 Madianiţii l-au vândut
Pe Iosif. El a încăput
Pe mâinile lui Potifar.
Egiptul i-a fost ţară, iar
Stăpân, un mare dregător
Şi căpitan al străjilor
Lui Faraon, iar casa lui,
A fost casa stăpânului.