1 Ştiu, o Odraslă o să vină,
Chiar din a lui Isai tulpină,
Căci a lui rădăcină, iar,
Are să deie un Vlăstar.
2 Al Domnului Duh va veni
Şi-asupră-I se va odihni.
Va fi un duh de-nţelepciune.
Pricepere o să adune,
Căci duh de sfat are să fie
De cunoştinţă şi tărie,
De frică de Cel cari mereu
E-adevăratul Dumnezeu.
3 Atunci, toată plăcerea Lui
Va fi doar frica Domnului.
Va judeca pe fiecare,
Dar nu după înfăţişare –
Nici după cele auzite –
Ci judecăţile rostite
4 Vor fi făcute cu dreptate.
Săracii ţării au să cate
Dreptatea Lui. Cei oropsiţi
Şi cei ce sunt nenorociţi,
Neprihănire-o să găsească
În tot ce o să hotărască.
De-al Său cuvânt va fi lovit
Întreg pământul, negreşit,
Şi-n urmă, cu a Lui suflare,
Va nimici pe-acela care
A fi om rău se dovedeşte.
5 Neprihănirea înveleşte
Coapsele Sale şi-o să fie
Încins doar cu credincioşie.
6 Lupul – atunci – o să trăiască
Cu mielul; are să-şi găsească,
Culcuş, pardosul fioros,
Chiar lângă iedul cel fricos.
Puii de lei – iată – se-adună
Stând cu viţeii împreună.
Cu vitele cele-ngrăşate
Care sunt pe păşuni aflate,
Au să se strângă, pe imaş,
Sub mâna unui copilaş.
7 Ursoaica are să se-adune
Cu vaca. Puii şi-i va pune
Lângă viţei a se culca,
Iar leul, paie, va mânca
Asemeni boului. La fel,
8 Pruncul de ţâţă, mititel,
Chiar lângă borta cea pe care,
Năpârca – adăpost – o are,
O să se joace liniştit,
Căci de primejdii e ferit.
Copilul proaspăt înţărcat –
Atuncea – îşi va fi băgat
Mânuţa lui, în vizuină
La basilic. Când au să vină
9 Acele timpuri, să se ştie
Că nici un rău n-o să mai fie.
Pe al Meu munte va fi pace
Şi pagubă nu se va face,
Căci plin, pământul Domnului,
Va fi, de cunoştinţa Lui,
La fel precum fundul de mare
Cunoaşte apa cea pe care
O poartă pe spinarea lui.
10 La împlinirea timpului,
Vlăstarul – care o să vie
De la Isai – are să fie
Ca şi un steag, pentru popoare,
Iar neamurile, de sub soare,
Se vor întoarce şi-au să vie,
Grabnic, la El, cu bucurie,
Căci slava fi-va locu-n care,
Vlăstarul locuinţă-şi are.
11 În vremea ‘ceea, bunăoară,
Domnul – pentru a doua oară –
Mâna-Şi va-ntinde, căci va vrea,
Răscumpărare, ca să dea –
Atunci – pentru o rămăşiţă
Din a poporului Său viţă
Cari în Egipt e-mprăştiată
Sau cari în Patros e aflată,
Elam, Şinear, Asiria,
Hamat şi Etiopia,
Ori în acele-ostroave care
Se află risipite-n mare.
12 Un steag are să-nalţe El,
Pentru popoare şi, la fel,
Pentru cei cari sunt surghiuniţi
Din Israel. Cei risipiţi,
Care dintre-ai lui Iuda sânt,
Din patru colţuri de pământ
Strânşi au să fie, iar apoi,
Vor fi aduşi toţi, înapoi.
13 Va înceta pizma pe care
Neamul lui Efraim o are,
Iar cei care se dovedesc
Cum că pe Iuda-l duşmănesc,
Atuncea fi-vor pedepsiţi
Şi au să fie nimiciţi.
Pe Iuda, Efraim – gelos –
N-o să mai fie, ne-ndoios,
Pentru că nu o să mai fie,
Între aceştia, duşmănie.
14 Iuda şi Efraim apoi,
În zbor vor merge amândoi.
Pe umăr de Filistean puşi,
Către apus ei vor fi duşi.
Apoi o să îi jefuiască
Pe cei cari au să locuiască
În Răsărit. Edom, şi el –
Alături de Moab, la fel –
Pradă vor fi mâinilor lor.
Poporul Amoniţilor,
Sub stăpânirea lor adus
Atuncea, le va fi supus.
15 Limba de mare – cari aflată
E în Egipt – va fi secată
De către braţul Domnului.
O să-Şi ridice mâna Lui,
Asupra Râului, să-l taie
Apoi, în şapte mici pâraie,
Pe care va putea poporul
Ca să le treacă cu piciorul;
Căci toţi oamenii adunaţi
Vor putea trece încălţati
Prin ape, când are să taie
Chiar Domnul, Râul, în pâraie.
16 Astfel, va fi un drum pe care
Doar rămăşiţa, ce o are
Poporul Domnului, va trece,
Când va veni vremea să plece
Aceia cari se mai vădeau
Că în Asiria erau.
Atunci se va-ntâmpla la fel
Cum s-a-ntâmplat cu Israel,
Când de la Egipteni din ţară,
De Domnul a fost scos afară.