1 Vai o să fie – negreşit –
De toţi cei care au rostit
Doar hotărâri nelegiuite
Şi scriu porunci ce sunt vădite
Nedrepte, spre folosul lor
2 Şi-n dauna săracilor,
Răpind astfel dreptul pe care
Sărmanul Meu popor îl are,
Făcând orfanii să le cadă
Şi văduvele-apoi, drept pradă!
3 „Hai spuneţi, ce veţi face oare,
Voi toţi, atunci, în ziua-n care
Veni-va, ca şi un şuvoi,
Pedeapsa morţii, peste voi?”
La cine-oare-o să fugiţi
Ca ajutor să dobândiţi?”
„Unde veţi pune, la păstrare,
A voastră bogăţie, mare?”
4 Unii vor fi îngenuncheaţi,
Prinşi de război fiind luaţi,
Şi foarte mulţi din ăst popor
Vor fi în rândul morţilor.
Însă mânia Domnului
Nu este stinsă. Braţul Lui
Este de furie cuprins,
Pentru că încă e întins.
5 „Vai de Asirian – a spus
Domnul – „pentru că el e pus
A fi nuiaua, mâniei Mele,
Şi-apoi toiag de urgii grele!
6 Iată că Eu l-am slobozit
Peste un neam nelegiuit.
Peste-un popor l-am aruncat,
Care – mereu – M-a mâniat,
Să-l prade şi să-l jefuiască,
Să-l calce şi să-l nimicească,
Amestecând acel popor
Cu glodul uliţelor lor.
7 Însă nu judecă astfel,
Ci alte gânduri are el
În inimă, vrând să lovească
Neamuri şi să le nimicească,
8 Zicându-şi: „Voievozii mei
Nu-s toţi atâţi precum sunt cei
Cari, peste neamuri, sunt aflaţi
Şi stăpânesc ca împăraţi?”
9 „La Calno, nu s-a întâmplat
Ca şi la Charchemiş, odat’?”
„Apoi, soarta Hamatului,
N-a fost ca şi-a Arpadului?”
„N-a-mpărtăşit Samaria,
Soarta Damascului, şi ea?”
10 „După cum mâna mea s-a-ntins
Şi-n stăpânire a cuprins
Împărăţiile avute
De idoli (unde-au fost văzute
Multe icoane adunate;
Mai multe decât cele-aflate
În Iuda, la Ierusalim
Şi în Samaria, cum ştim)
11 Nu am să fac pe voia mea,
La fel şi în Samaria
Şi în Ierusalim? Acele
Icoane care sunt în ele
Nu tot la fel au să păţească?”
12 Dar după ce-o să împlinească
Domnul, toată lucrare Lui,
Pe muntele Sionului –
Şi la Ierusalim, la fel –
Are a-l pedepsi pe cel
Care se află aşezat
Peste Asiria-mpărat,
Pentru trufia lui cea mare
Şi pentru a lui îngâmfare,
13 Căci el a zis: „Puterea mea
Şi-nţelepciunea mea – şi ea –
Aceste lucruri, le-au făcut.
Sunt înţelept şi priceput.
Hoterele mi le-am întins,
Căci pe popoare le-am împins
Din faţa mea, purtând război,
Şi jefuite-au fost apoi,
Averile din visterie.
Pe cei cari fost-au la domnie,
I-am doborât din jilţul lor.
14 Averile popoarelor,
Ca pe un cuib, le-am apucat.
Cu uşurinţă le-am luat,
Precum strângi ouăle vădite
A fi în cuiburi părăsite.
Aşa am strâns pământul care
E-n stăpânirea mea cea tare,
Şi nimenea n-a îndrăznit,
Vreo aripă, să fi clintit
Sau ciocul să şi-l semeţească
În contră-mi, ca să ciripească.”
15 „Securea, oare, se făleşte
Faţă de cel ce se vădeşte
Cum că de ea s-a folosit?”
„Sau fierăstrăul s-a mândrit
Faţă de cel ce-l mânuia
Şi-n stăpânire îl avea?”
Parcă nuiaua l-ar mişca
Pe cel care o ridica!
Parcă toiagul o să zică
Căci el e cel ce îl ridică
Pe-acela care, e ştiut,
Că nu este, din lemn, făcut!”
16 De-aceea, Domnul cari mereu
E al oştirii Dumnezeu,
Are să îi înfrunte firea
Şi va trimite ofilirea,
Printre războinicii ce-i are.
Va izbucni un pârjol mare,
Iar de dogoarea focului,
Pieri-vor toţi aleşii lui.
17 Apoi, Lumina cea pe care
Neamul lui Israel o are,
Se va preface într-un foc.
Sfântul lui Israel, pe loc,
În flacără mistuitoare
Se va preface, lovind tare –
Doar într-o zi – toţi ai lui spini
Şi tufele de mărăcini.
18 Va arde – trup şi suflet – toată
Sclipirea ce-a fost arătată
De câmpul şi pădurea lui,
Fiind asemenea celui
Care, cuprins de-al bolii chin,
Se prăbuşeşte în leşin.
19 Rari fi-vor, încât număraţi
Vor putea fi copaci-aflaţi –
În urmă – în pădurea lui.
Nu-i va fi greu copilului,
Să scrie-atunci numărul lor,
Adică al copacilor
Cari în pădure au rămas,
După al nimicirii ceas.
20 În ziua ‘ceea, rămăşiţa
Lui Israel, precum şi viţa
Lui Iacov, nu vor mai avea
Sprijin în cel ce le lovea,
Ci al lor sprijin va fi Cel
Cari Sfânt îi e lui Israel,
Căci Domnul, doar, are să fie
Nădejdea lor, pentru vecie.
21 La Dumnezeul ei Cel tare,
Numai o rămăşiţă are –
Din a lui Iacov casă-apoi –
Să se întoarcă înapoi.
22 Chiar dacă cei din Israel
S-ar dovedi a fi la fel
De mulţi, precum nisipul care
Se află pe un ţărm de mare,
O rămăşiţă doar apoi,
Se va întoarce înapoi,
Căci nimicirea-i pregătită,
E hotărâtă şi-ntărită,
Făcând dreptatea – mai apoi –
Să se reverse peste voi.
23 Domnul oştirilor e Cel
Cari hotărât-a-n acest fel,
Iar nimicirea pregătită
Va fi, în ţară, împlinită.
24 Dar totuşi, iată, Dumnezeu
A zis aşa: „Popor al Meu
Cari în Sion eşti aşezat,
Să nu te temi dar, niciodat’,
De-Asirian; el te loveşte
Cu-a lui nuia şi îşi roteşte
Toiagul pe deasupra ta,
La fel după cum se purta
Egiptu-n vremea-ndepărtată.
25 Peste puţină vreme, iată,
Pedeapsa Mea va înceta.
Nu voi mai fi-mpotriva ta
Şi-am să mă-ntorc să-i nimicesc
Pe cei care te asupresc.”
26 Domnul oştiri-o să pornească
Şi biciul o să-Şi învârtească,
Lovindu-l pe Asirian,
Cum l-a lovit pe Madian –
La stânca din Oreb – căci iată,
Îşi va mai ridica o dată
Toiagul Său, în largul zării,
Peste întreg cuprinsul mării,
Aşa după cum – în trecut –
Şi în Egipt a mai făcut.
27 În acea zi, va fi luat
Jugul care a apăsat
Pe umărul şi gâtul tău
Şi care te-a chinuit rău.
Ba încă jugul va crăpa,
Atuncea când tu vei scăpa,
Din pricina grăsimii care
S-a adunat, fără-ncetare.
28 El va veni, în drumul lui,
Şi peste al Aiatului
Ţinut, atunci, se va abate.
Apoi Migdolu-l va străbate
Şi o să-şi lese, pe imaş,
Calabalâcul, la Micmaş.
29 Trec trecătoarea şi-noptează
La Gheba, când se înserează.
Tremură Rama-nspăimântată,
Apoi Ghibea lui Saul, iată,
Porneşte într-o goană mare.
30 „Ridică-ţi glasul tău cel tare,
Tu, fiică a Galimului!”
„Laisul – şi cu toţi ai lui –
Seama să ia!” „Vai, Anatot!”
31 Iată, se-mprăştie de tot
Madmena. Fug înspăimântaţi
Cei cari în Ghibea sunt aflaţi.
32 La Nob, o zi – de stat – mai are
Şi face semn de-ameninţare
Spre muntele Sionului
Şi-apoi Ierusalimului.
33 Iată că Domnul cari mereu
E al oştirii Dumnezeu,
Taie-acum crengi, plin de putere.
Cei mari sortiţi sunt la tăiere,
Iar cei înalţi şi semeţiţi
Ajuns-au, la pământ, trântiţi.
34 Crângul pădurii e tăiat
De fierul care l-a muşcat,
Iar Cel Puternic Se vădeşte,
Peste Liban, că stăpâneşte.