1 Dar al pământului obraz,
Pe care-acum este necaz,
Nu va fi veşnic stăpânit
De bezna ce l-a învelit.
Aşa după cum e ştiut
Precum că fost-a – în trecut –
Acoperită cu ocară,
Mereu, a lui Zabulon ţară
Şi-a lui Neftali, slava are –
În vremurile viitoare –
Să-nvăluie în lung şi-n lat,
Ţinutul lângă mare-aflat,
Peste Iordan. Ţinutul lor
E Galileea tuturor
Popoarelor cari astăzi sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
2 Poporul care se vădea
Că-n întuneric rătăcea,
Iese din bezna cea deplină
Şi-acuma vede o lumină.
Peste cei care se vădeau
Că-n umbra morţii locuiau,
Iată – acuma – că răsare –
Şi-i scaldă – o lumină mare.
3 Poporul Tău, Tu-l înmulţeşti
Şi bucurii îi dăruieşti,
Iar el se bucură, şezând
În faţa Ta, ca-n vremea când
E seceriş; se veseleşte,
Ca şi când prada se-mpărţeşte.
4 Căci jugul care l-a-nrobit,
Toiagul care l-a lovit,
Nuiaua care o avea
Acela cari îl asuprea,
Tu Doamne le-ai sfărmat de-ndată,
Precum s-a întâmplat, odată,
În ziua Madianului
Şi pace-ai dat poporului.
5 Acuma dar, luaţi aminte:
Aflaţi că orice-ncălţăminte
Purtată-n luptă, iar apoi
Orişice haină de război
Ce-a fost în sânge tăvălită,
Are să fie nimicită.
Strânse vor fi toate-ntr-un loc
Şi arse au să fie-n foc.
6 Căci un Copil ni s-a născut,
Un Fiu – acum – a apărut,
Iar al Său umăr o să fie
Sprijin – mereu – pentru domnie.
Acest Copil va fi chemat
„Sfetnic”, precum şi „Minunat”.
Îl vor numi „Dumnezeu tare”
Sau „Domn al păcii”, după care
Va fi chemat – luaţi aminte –
„Al veşniciilor Părinte”.
7 Domnia Lui are să crească,
Mereu, şi are să-nflorească.
Cu pace fără de sfârşit,
Are să fie întărit
Jilţul lui David, de domnie,
Precum şi-a lui împărăţie,
Pentru că fi-va sprijinită
Prin judecată şi-ntărită
Printr-o neprihănire vie
Care va ţine pe vecie.
Lucrul acesta, negreşit,
Are să fie împlinit
De râvna Celui cari, mereu,
E al oştirii Dumnezeu.
8 Domnul trimite un cuvânt
Potrivnic, celor care sânt
Din Iacov, iar cuvântu-acel
Cădea-va peste Israel.
9 Cuvântul fi-va cunoscut
De-ntreg poporul, căci ştiut
Va fi de cei ce se găsesc
În Efraim sau locuiesc,
Azi, în Samaria şi care
Spun cu mândrie şi-ngâmfare:
10 „Aşa după cum am văzut,
Sunt cărămizi cari au căzut,
Dar au să fie-nlocuite
Cu pietrele cele cioplite.
Nişte smochini au fost tăiaţi,
Cari – din Egipt – au fost luaţi,
Însă, cu cedri, mai apoi,
Avem să-i înlocuim noi.”
11 De-aceea, Domnul oştilor
Va ridica-mpotriva lor
Pe-ai lui Reţin vrăjmaşi, cu cei
De care duşmăniţi sunt ei.
12 Căci Domnul îi va fi stârnit
Pe Sirieni, în răsărit,
Iar după-aceea – cum a spus –
Pe Filistenii din apus.
Aceştia îl vor ataca
Pe Israel şi-l vor mânca.
Însă mânia Domnului
Nu este stinsă. Braţul Lui
Este de furie cuprins,
Pentru că încă e întins,
13 Căci nici poporul nu voieşte
Ca la Cel care îl loveşte
Să se întoarcă înapoi,
Cătând pe al său Domn apoi.
14 De-aceea, Domnul oştilor
Are să smulgă din popor,
Capul şi coada de îndată,
Urmând să fie aruncată
Şi trestia şi ramul care
E de finic, căci totul are
Să se petreacă cu iuţeală,
Doar într-o zi, fără-ndoială.
15 (Iată, bătrânul din popor
Şi cel care e dregător
Sunt „capul”. „Coada” se vădeşte
Prorocul care-mpărtăşeşte
Numai minciuni, poporului.)
16 Cei care sunt în fruntea lui –
Şi duc poporu-n rătăcire –
Şi cei care, cu bună ştire,
Se lasă-a fi povăţuiţi
De toţi aceşti nelegiuiţi,
Pierduţi vor fi, pentru vecie.
17 De-aceea, nici o bucurie
Nu are Domnul de acei
Care sunt tineri, între ei;
Nici milă n-are de popor,
De văduve şi-orfanii lor,
Căci sunt nişte nelegiuiţi,
Sunt răi şi toţi sunt dovediţi
Precum că a lor gură ştie
Să scoată numai mişelie.
Însă mânia Domnului
Nu este stinsă. Braţul Lui
Este de furie cuprins,
Pentru că încă e întins,
18 Căci răutatea ăstui loc
Arde asemeni unui foc
Care înghite mărăcini,
Precum şi tufele de spini,
Lovind pădurea-n al său drum,
‘Nălţând din ea mari stâlpi de fum.
19 Cuprinsă e de foc şi pară,
Acum, sărmana noastră ţară,
Căci al oştirii Dumnezeu
S-a mâniat. Poporul meu
E ars cu foc. Nimeni nu are,
Pentru al său frate, cruţare.
20 Deşi – în dreapta – jefuiesc
Cu toţi, degrabă flămânzesc,
Iar cei ce-n stânga au mâncat,
Iată că nu s-au săturat.
21 Astfel, Manase îl mănâncă
Pe Efraim, Acesta, încă,
Nu vrea – drept pradă – să se lase
Şi îl mănâncă pe Manase.
La urmă se-nsoţesc şi-apoi,
Pe Iuda-l vor mânca cei doi.
Însă mânia Domnului
Nu este stinsă. Braţul Lui
Este de furie cuprins,
Pentru că încă e întins.