1 Domnul mi-a zis: „Du-te şi ia
O tablă, ca să scrii pe ea,
Să poată toţi ca să o vadă:
„Grăbeşte-te şi sari pe pradă!”
2 Eu, nişte martori, am luat –
Cu mine – cari s-au arătat
Vrednici de-a li se da crezare:
Pe Urie – pe-acela care
E preot – şi pe Zaharia,
Cari fiu îi e, lui Berechia.
3 La prorociţă am intrat;
De ea, eu m-am apropiat
Şi-n urmă ea s-a pomenit
Cum că un fiu a zămislit.
Domnul – apoi – a cuvântat:
„Copilul trebuie chemat
Maher-Şalal-Haş-Baz.” (Tradus,
Numele care a fost pus,
Înseamnă tocmai ce mi-a zis
Domnul, atuncea când am scris
Pe tablă, toţi ca să îl vadă:
„Grăbeşte-te şi sari pe pradă”)
4 Mai înainte ca să poată
Spune copilul „mamă!”, „Tată!”,
Are să piardă-acela care
Peste Asiria-i mai mare,
Averile Damascului,
Precum şi toată prada lui
Cari din Samaria venise.”
5 În urmă, Dumnezeu îmi zise:
6 „Poporul a dispreţuit
Apele care au ieşit
De la Siloe, curgând lin,
Căci i-a plăcut – mai mult – Reţin,
Acela care se vădea
Fecior al lui Remalia
7 De-aceea, peste-acest popor,
Va fi trimis al apelor
Şuvoi, din Râul Eufrat –
Adică pe-acel împărat
Cari în Asiria domneşte.
Peste popor, el năvăleşte
Cu-ntreaga oaste ce o are
Şi cu puterea lui cea mare.
El va ieşi din albia
În cari de obicei curgea
Şi pretutindenea, pe cale,
Trece de malurile sale.
8 În Iuda va pătrunde el
Şi se va revărsa. Astfel,
Va năvăli crescând încât
Are-a ajunge pân’ la gât.
Emanuele, pe-a sa cale,
Întreg pământul ţării tale,
Oştirea lui o să-l cuprindă,
Când aripa o să şi-o-ntindă!”
9 Strigaţi popoare, cât puteţi,
Căci e zadarnic! Dacă vreţi,
Să scoateţi strigăt de război,
Căci tot veţi fi zdrobite-apoi!
Mereu, aminte să luaţi
Voi cei care departe staţi!
De luptă, să vă pregătiţi
Cu toţi, căci tot veţi fi zdrobiţi!
10 Faceţi dar planuri câte vreţi,
Pentru că nu o să puteţi
Nicicând ca să le împliniţi,
Iar hotărâri – câte doriţi –
Luaţi, că după cum se ştie,
Fără urmări ele-au să fie!
Căci Dumnezeu este Acel
Care-i cu noi (Emanuel).
11 În acest fel a cuvântat
Domnul, atunci când m-a-nştiinţat
Să nu urmez calea pe care,
Al meu popor, acum, o are:
12 „Să nu numiţi drept uneltire,
Lucrul de care avem ştire
Cum că poporul se vădeşte
Că „uneltire” îl numeşte!
Să nu vă temeţi dar, defel,
De ceea ce se teme el!
Nu vă speriaţi voi, niciodat’,
De ceea ce el e speriat!
13 Să Îl sfinţiţi însă, mereu,
Pe al oştirii Dumnezeu!
Numai de El să vă speriaţi,
Mereu, şi să vă-nfricoşaţi!”
14 Atuncea, pe acest pământ,
El vă va fi un locaş sfânt,
Dar şi piatră de poticnire
Şi stâncă de păcătuire
A caselor cele pe care
Neamul lui Israel le are!
Un laţ, astfel, El o să fie
Şi-asemenea o cursă vie,
Pentru cei care se vădesc
Că în Ierusalim sosesc!
15 Mulţi se vor poticni de Ea;
Se vor sfărma, când vor cădea
Şi-apoi în laţ, toţi acei inşi
Ajunge-vor să fie prinşi.”
16 „Acum, această mărturie,
Vreau – întărită – ca să fie!
Pecetluieşte-o între cei
Care sunt ucenici ai Mei!”
17 Nădejdea mea este mereu,
În al meu Domn şi Dumnezeu,
Care – văzută – nu Îşi lasă
Faţa, de a lui Iacov casă.
În El îmi pun încrederea,
Căci El este nădejdea mea.
18 Eu şi copiii mei, la fel,
Semne suntem, în Israel,
Din partea Celui cari mereu
E al oştirii Dumnezeu,
Avându-Şi locuinţa Lui,
În muntele Sionului.
19 Atunci când întâmpla-se-va
Ca să vă spună cineva:
„Să-i întrebaţi – de bună seamă –
Pe-aceia cari, pe morţi, îi cheamă,
Pe-aceia care pot să ştie
Ce are-n viitor să fie,
Sau pe acei care şoptesc
Ori pe cei cari bolborosesc”,
Voi să răspundeţi, mustrător:
„Nu va-ntreba oare-un popor,
Aceste lucruri, tot mereu,
Pe Cel care-i e Dumnezeu?
Despre cei vii, poporul are,
Pe morţi, să îi întrebe, oare?
20 La lege şi la mărturie!”
Ascultaţi! Bine să se ştie
Că de nu veţi răspunde-astfel,
Zorii, peste poporu-acel,
Nicicând nu au să mai răsară!
21 Atunci va rătăci prin ţară,
Flămând fiind şi apăsat,
Hulindu-L pe-al său Împărat
Şi Dumnezeu. De-o să privească
În sus, sau o să scormonească
22 Cu-a lui privire în pământ,
El va vedea precum că sânt
Necazuri doar, în jurul său,
Grele nevoi, neguri şi rău.
Poporul fi-va părăsit,
Fiind – în beznă – izgonit.