1 Iată dar, ce s-a întâmplat,
Pe când în Iuda, împărat,
Era Ahaz, cari se vădea
Fiu, lui Iotam şi Ozia.
Atunci Reţin, cari aşezat
Era-n Siria împărat,
Şi cu Pecah – cu cel pe care,
Ramalia, drept fiu, îl are
Şi-n Israel a stăpânit –
Peste Ahaz au năvălit.
Către Ierusalim plecară
Şi-acolo îl înconjurară
Pe-Ahaz, voind să-l nimicească,
Dar n-au putut să-l biruiască.
2 Casa lui David, înştiinţată,
A fost atuncea, de îndată,
Că „Sirienii înarmaţi
În Efraim sunt aşezaţi!”
Ahaz, atunci, s-a-nspăimântat
Şi-al său popor a tremurat,
Aşa precum clătinaţi sânt
Copacii cei bătuţi de vânt.
3 Dar pe Isaia l-a chemat
Domnul şi-astfel a cuvântat:
„Ia-l pe-al tău fiu – pe-acela care
Şear-Iaşub, drept nume, are –
Şi la Ahaz în faţă-apoi,
Degrabă să îi ieşiţi voi,
Pe drumul ‘nălbitorului
La capătul canalului
Prin care apa se goleşte
Din iazul ce sus se găseşte.
4 Când pe Ahaz îl întâlneşti,
În felu-acesta să-i vorbeşti:
„Ia seama şi fii liniştit!
De teamă, nu fi stăpânit,
Din pricină că doi tăciuni,
Doar ca să fumege, sunt buni!
N-ai teamă de Reţin – cel care
Este în Siria mai mare –
Şi nici de-al lui Remalia
5 Fecior! La fel, de Siria,
Să nu se sperie duhul tău,
Crezând că ea gândeşte rău,
În contra ta! De-asemenea,
De Efraim, teamă n-avea!
N-ai teamă nici de-acel pe care
Remalia, drept fiu, îl are!
Să nu te temi de ce-au vorbit,
Căci în zadar au glăsuit:
6 „Haidem, spre Iuda să pornim,
Cetate lui să o zdrobim,
S-o spargem şi-mpărat apoi,
Pe Tabeel să-l punem noi!”
7 Iată ce spune Dumnezeu:
„Ăst lucru, nu-l îngădui Eu,
Iar ceea ce au cuvântat
N-o să se-ntâmple, niciodat’!
8 Damascul – fără îndoială –
Are să fie capitală,
În Siria. Reţin, apoi,
Drept capitală pune-l-voi,
Damascului. Urmează – iacă –
Şaizeci şi cinci de ani să treacă,
Iar Efraimul – negreşit –
Are să fie nimicit.
9 Samaria – fără-ndoială –
Are să-i fie capitală,
Iar al Ramaliei fecior
Va fi al ei conducător.
Dacă nu credeţi, nu puteţi
Ca în picioare să şedeţi.”
10 Domnul – apoi – iar a vorbit
Şi lui Ahaz i-a poruncit:
11 „Cere-Mi un semn, pe cari să-l vezi,
Să poţi – în acest fel – să crezi.
Semnul, să-l ceri precum am spus,
Fie aici jos, fie sus.”
12 Ahaz a zis: „Nu îndrăznesc,
Căci nu vreau să Îl ispitesc
Pe Dumnezeu. De-aceea zic
Că nu am să Îi cer nimic.”
13 Isaia, însă, l-a-nfruntat,
Plin de furie, pe-mpărat:
„Ascultă tu, casă pe care
David urmaşă-n lume-o are!
N-a obosit al tău popor
Răbdările oamenilor?
Răbdarea Domnului, voieşti –
Acuma – să o oboseşti?
14 Ascultă dar, cuvântul meu!
Află că Însuşi Dumnezeu,
Un semn urmează să îţi dea,
Pe care tu îl vei vedea.
Foarte curând, fecioara – iată –
Va rămânea însărcinată.
Emanuel, o să-l numească
Pe fiul ce-o să-l zămislească.
(Numele e tradus apoi,
Prin „Dumnezeu este cu noi”)
15 Când al ei fiu are să vină,
Va mânca miere şi smântână,
Până când el va căpăta
Deprinderea de-a-ndepărta
Răul, putând a înţelege,
Binel-apoi de a-l alege.
16 Dar înainte ca să vie
Timpul ca al ei fiu să ştie
Ce este rău şi să-nţeleagă
Ca binele să îl aleagă,
Ţara în care-ncoronaţi
Se află cei doi împăraţi
De cari te temi, va fi lovită
Şi va ajunge pustiită.”
17 Domnul o să aducă-apoi,
Asupra ta – şi peste voi –
Zile cum nu s-au pomenit
De-atunci de când s-a despărţit
Iuda de cei pe care-i ştim
Precum că sunt din Efraim
(Adică pe acel pe care
Asiria în frunte-l are).
18 Domnul va şuiera atunci,
Şi-au să se strângă, de prin lunci –
Îndată – roiul muştelor,
Din capătul râurilor
Egiptului, şi-asemenea,
Albine din Asiria.
19 Ele-au să vină în câmpii
Şi în vâlcelele pustii,
În crăpătura stâncilor
Şi în desişul tufelor
Sau pe imaşurile toate
Care, în ţară, sunt aflate.
20 În ziua ‘ceea, să se ştie
Că Dumnezeu are să vie
Şi cu un brici închiriat –
De dincolo de Râu luat –
Va rade întreg părul care
Este pe cap şi pe picioare.
Ba chiar şi barba va fi rasă,
Când El, cu briciul, o să iasă.
Cel care este aşezat
Peste Asiria-mpărat,
O să-mplinească planul Lui
Căci fi-va briciul Domnului.
21 Când ziua ‘ceea va apare,
O să hrănească fiecare,
O juncă doar şi două oi.
22 Ele vor dărui, apoi,
Un lapte-atât de-mbelşugat,
Încât cu toţi vor fi mâncat
Smântână numai. Cei din ţară,
Parte atunci, vor avea iară,
De miere şi smântână. Iată,
23 În acea zi, orice bucată
De loc, în care au să fie
O mie de butuci de vie –
Iar în argint se dovedeşte
Că sicli-o mie preţuieşte –
Are să fie lepădat,
Şi astfel fi-va el lăsat
În voia tufelor de spini,
Umplut fiind de mărăcini.
24 Doar cu săgeţi şi arcuri dar,
Acolo se va intra iar,
Căci ţara fi-va numai spini
Şi tufe mari de mărăcini.
25 Nu vor mai fi cutreieraţi
Munţii cei care sunt lucraţi –
Azi – cu cazmaua, căci în spini
Vor fi-nglodaţi şi-n mărăcini.
Doar boii vor intra în ei
Şi oile, în munţi-acei,
Căci oamenii au să voiască –
În ăst fel – să-i bătătorească.