1 În anu-n care Ozia –
Cari fost-a împărat – murea,
Domnul mi Se-arătase mie,
Şezând pe jilţu-I de domnie.
Jilţul pe care El şedea,
Foarte înalt se dovedea.
Poala mantalei Domnului
Umpluse întreg Templul Lui.
2 Deasupră-I, serafimi erau,
Cari şase aripe aveau.
Două aripi le-au folosit
Când faţa şi-au acoperit.
Cu alte două-şi înveleau
Picioarele, şi foloseau
Două aripi pentru zburat.
3 Unul, la altul, au strigat
Şi au rostit acest cuvânt:
„Domnul oştirilor e sfânt!
E sfânt! E sfânt! Mărirea Lui
Umple faţa pământului!”
4 S-au zguduit, de glasul lor –
Atunci – uşorii uşilor
Iar fumul care s-a făcut,
Întreaga casă, a umplut.
5 Când aste lucruri le-am zărit,
Înspăimântat am glăsuit:
„E vai de mine! Sunt pierdut,
Căci pe-mpărat, eu L-am văzut!
Pe al oştirii Dumnezeu –
Acum – L-am întâlnit, iar eu
Sunt om cu buze necurate
Şi locuiesc într-o cetate,
În mijlocul oamenilor
Care şi ei, la rândul lor,
Tot buze necurate au!”
6 Din serafimii cari erau
Acolo, unul a zburat
Spre mine, după ce-a luat
În grabă, un cărbune-aprins,
7 De pe altar. Când mi-a atins
Gura cu el, a cuvântat:
„Nu te speria! Eşti curăţat!
Acuma e îndepărtată
A ta nelegiuire, iată,
Şi tot păcatul săvârşit,
În acest fel e ispăşit!”
8 Domnul a întrebat apoi:
„Cine va merge, pentru Noi?
Cine e – oare – potrivit,
Să pot în urmă, să-l trimit?”
Dar eu răspuns-am: „Iată-mă!
Sunt pregătit! Trimite-mă!
9 El a răspuns: „Ai să te duci
Şi-aste cuvinte le aduci
Poporului cari este-al Meu:
„Deşi veţi auzi mereu,
Să înţelegeţi nu-ţi putea.
Întotdeauna veţi vedea,
Însă nimenea dintre voi
Nu va putea pricepe-apoi!”
10 Fă inimile tuturor
Să se-mpietrească. Ăst popor,
Iată, ureche bună are,
Dar fă-o ca să fie tare!
Ai lor ochi, fă-i să nu mai vadă,
Inima lor să nu Mă creadă,
Să nu-nţeleagă ce e bine,
Să nu se-ntoarcă înspre Mine,
Pentru ca să-i tămăduiesc!”
11 Eu îndrăznit-am să vorbesc
Şi-atunci m-am pomenit zicând:
„Dar spune-mi Doamne, până când?”
El mi-a răspuns: „Aşa să ştii:
Până vor rămânea pustii
Cetăţile ăstui popor
Şi până când casele lor
N-au să mai fie locuite.
Până vor fi semne vădite
Că ţara lor e pustiită
Şi că nu este locuită.
12 Până va scoate Domnu-afară,
Pe toţi cei care sunt în ţară
Şi până când ea o să fie
Precum e o mare pustie.
13 Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Că mai rămâne cineva,
Dintre locuitorii ei –
Şi-a zecea parte vor fi ei,
Din rândul celor cari erau
În ţară şi o locuiau –
Şi-aceştia fi-vor nimiciţi,
Fiind – de moarte – înghiţiţi.
Dar după cum este păstrat
Butucul, când este tăiat
Un terebint sau un stejar,
Poporul se va naşte iar,
Căci o sămânţă sfântă are,
Din rădăcină, a răsare.”