1 Iată-L pe Prea Iubitul meu!
Un cântec am să Îi cânt eu.
Îi cânt dar, Prea Iubitului,
Un cântec despre via Lui!
Iubitul meu avea o vie
Care creştea pe o câmpie.
2 Întâi – pământul – l-a săpat;
De pietre-apoi, l-a curăţat
Şi-n urmă viţele-a sădit.
Un turn – în mijloc – a zidit
Şi un teasc mare a săpat.
Când a sfârşit, a aşteptat
Ca strugurii rodiţi de vie,
Mereu, doar struguri buni să fie.
Dar via Lui, când a crescut,
Struguri sălbatici a făcut.
3 „Acum veniţi dar, voi – bărbaţi –
Care în Iuda vă aflaţi
Şi în Ierusalim” – a spus
Domnul – „Căci iată, am adus
Necazul Meu, în faţa voastră,
Să judecaţi pricina noastră!
Să judecaţi dar, între Mine
Şi via mea, cum e mai bine!
4 Ce – oare – aş mai fi putut
Viei să-i fac, şi n-am făcut?
Când struguri buni am aşteptat,
Struguri sălbatici ea Mi-a dat!
Ceea ce văd, nu Mi-e pe plac!
5 De-aceea, iată ce-am să-i fac
Viei aceleia, de-ndată:
Am să-i smulg gardul şi călcată
Are să fie-atunci, de vite,
Iar zidurile construite
În jurul ei, le năruiesc.
6 Astfel, am să o pustiesc.
N-o să mai fie curăţată
Şi nici nu va mai fi săpată.
Vor creşte-n vie numai spini
Şi tufele de mărăcini,
Căci n-am să las norii să dea,
Un strop de ploaie, peste ea.”
7 Iată cine-i via pe care
Domnul oştirilor o are:
Ea e poporul Israel
Şi cel din Iuda, tot la fel.
Aceasta-i via ce-o avea
El şi pe care o iubea.
El – precum crede – se aşteaptă
Să fie-o judecată dreaptă.
Însă degeaba-a aşteptat,
Căci iată, doar sânge vărsat!
Dreptate aştepta, dar are
Doar strigăte de apăsare!
8 Cei cari de pofte – prinşi – se lasă
Şi-nşiră casă lângă casă,
Lipind ogor lângă ogor –
Sporind mereu averea lor
În mijlocul ţării – să ştie
Că vai de ei are să fie!
9 Iată ce mi-a descoperit
Domnul, atunci când mi-a vorbit:
„Casele fi-vor pustiite
Şi nu vor mai fi locuite.
10 Dacă o vie va avea
Zece pogoane, o să dea
Numai un bat. Să se mai ştie
Că doar o efă o să vie,
Dintr-un omer ce-i semănat
În câmpul ce a fost arat.
11 Vai de cei care se trezesc
În zori de zi şi se pornesc
Să caute – fără-ncetare –
Doar băuturi ameţitoare!
Vai de cei cari, până târziu,
Cu vin, să se-nfierbânte, ştiu!
12 Harfa şi alăuta sânt
Ai lor tovarăşi, pe pământ.
Timpana, flautul – şi el –
Îi întovărăşesc la fel,
Cântând la ale lor ospeţe.
De ale Domnului poveţe
Şi de lucrarea Lui, n-au teamă,
Nicicând, căci nu le iau în seamă.
13 Pe ne-aşteptate, o să fie
Al meu popor dus în robie.
Bogaţii cari erau în ţară,
Atunci, de foame au să piară,
Iar gloatele nenumărate
De sete-ajunge-vor uscate.
14 De-aceea, împotriva lor,
Şi locuinţa morţilor
Îşi va deschide a ei gură
Şi-şi va lărgi, peste măsură,
Gâtlejul, ca să se pogoare
În ea, tot ce avea sub soare
Sionul: a lui măreţie,
Nepreţuita-i bogăţie
Şi lumea sa gălăgioasă,
Veselă, mândră şi făloasă.
15 Şi astfel, cei care mici sânt,
Puşi au să fie la pământ.
Vor fi smeriţi aceia cari
Se dovedesc a fi mai mari.
Privirile trufaşe – toate –
În acel timp, vor fi plecate.
16 Domnul oştirilor, de-ndat’,
Are să fie înălţat,
Căci Dumnezeu va fi sfinţit
Doar prin dreptate, negreşit.
17 Acolo, turma mieilor
Va paşte, ca pe câmpul lor.
Păstori pribegi au să se-adune
Şi stăpânire ei vor pune
Peste moşiile pierdute
Cari de bogaţi au fost avute.
18 Vai o să fie de acei
Care vor trage după ei,
Şirul nelegiuirilor,
Cu frânghia minciunilor.
Vai o să fie de acei
Care vor trage după ei,
Mulţimile păcatelor,
Cu şleaurile carelor,
19 Zicând mereu: „Să Se grăbească!
Lucrarea să Şi-o împlinească,
Pentru ca să putem apoi,
S-o ştim şi s-o vedem şi noi!
Să vină-odată hotărârea,
Ca să-i vedem şi împlinirea
Pe care o să o dea Cel
Cari Sfânt Îi e, lui Israel!
Vrem dar, să o vedem şi noi,
Ca s-o cunoaştem mai apoi!”
20 Vai, o să fie de oricine,
Care numeşte „răul” „bine”,
Iar „binele” – la rândul său –
Are să îl numească „rău”!
Vai, de cel care o să vină,
Spunându-i negurii, „lumină”
Şi-apoi lumina, se vădeşte
Că, „întuneric”, o numeşte!
Vai o să fie – vă pot spune –
De cei ce dau amărăciune
Şi, drept „dulceaţă”, o numesc!
21 Vai de cei cari se socotesc
Drept înţelepţi şi pricepuţi!
22 Vai de cei care sunt văzuţi
Tari şi puternici că se ţin
Când trebuie ca să bea vin
Şi sunt viteji – nespus de mari –
Amestecând băuturi tari!
23 Vai de cei care-i scot curaţi
Pe oamenii cei vinovaţi,
Pentru că mită au luat
Atuncea când au judecat,
Făcând – astfel – a fi lipsiţi
De drepturi cei neprihăniţi!
24 De-aceea, cum e mistuită –
De foc – miriştea şi-nghiţită –
De flacără – iarba uscată,
Şi rădăcina lor se-arată
Asemeni putregaiului.
Nu ajung vremea rodului,
Căci ale lor flori duse sânt,
Precum ţărâna e, de vânt,
Pentru că au nesocotit
Cuvântul care-a fost rostit
De al oştirii Dumnezeu
Şi L-au dispreţuit mereu,
Pe Domnul Dumnezeul Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
25 Peste popor are să vie –
Astfel – a Domnului mânie.
Mânia Lui o să-l lovească,
Încât o să se zguduiască
Munţii în temelia lor,
Iar trupurile morţilor
Întinse-n uliţe-au să fie,
Precum noroiul de pe glie.
Însă mânia Domnului
Nu este stinsă. Braţul Lui
Este, de furie, cuprins,
Pentru că încă e întins.
26 Un steag ridică El, şi toate
Popoarele îndepărtate
Vor auzi fluierul Lui.
Din capătul pământului,
Acestea vor porni, cu zor,
Şi iată-le că vin, uşor.
27 Nimenea nu e obosit
Şi nimenea n-a şovăit.
Popoarele au mintea trează,
Căci nimenea nu dormitează.
La nimeni nu i s-a desprins
Brâul cu cari era încins.
Nu li s-au rupt, în drumul lor,
Curelele-ncălţărilor.
28 Ţin arcurile încordate,
Gata de luptă aşezate.
Săgeţile ce sunt zvârlite
Au vârfurile ascuţite.
Precum e cremenea de tare,
Aşa-s copitele pe care
Le au ai lor cai. Apoi – iată –
Roţile carelor se-arată
La fel precum o vijelie,
Căci drept vârtejuri par să fie.
29 Asemeni leilor răgesc.
Ca nişte pui de lei mugesc
Şi sforăie îngrozitor,
Apucând prada-n colţii lor,
Iar prăzii, ajutor să-i dea,
Nu o să poată nimenea.
30 În ziua ‘ceea de mânie,
Un mare muget o să fie
În Iuda. Mugetul acel
Are să fie-atunci la fel
Ca mugetul furtunii care
Se năpusteşte peste mare.
Când spre pământ au să privească,
Oamenii nu au să zărească
Nimic, căci fi-va strâmtorare
Şi o întunecime mare,
În norii căreia se-neacă
Lumina, neputând să treacă.