1 Iată ceea ce-a prorocit
Cel cari, Isaia, s-a numit –
După cuvântul Domnului –
În contra Babilonului.
Isaia se vădea cel care,
Părinte, pe Amoţ, îl are.
2 Pe-un munte gol, să ridicaţi
Un steag şi să vă înălţaţi
Glasul, făcând semne din mână,
Celor cari trebuie să vină
La poarta-asupritorilor!
3 Iată, Domnul oştirilor,
În felu-acesta, a vorbit:
„Aflaţi că Eu am poruncit
Oştirii Mele celei sfinte
Şi i-am cerut să ia aminte!
Pe-ai Mei viteji, Eu i-am chemat,
Cu cei care s-au bucurat
De-a Mea mărime, ca să vină
La judecata cea deplină,
Făcută de a Mea mânie.”
4 Un mare vuiet o să fie,
Cum e vacarmul cel pe care
Îl face-o gloată de popoare.
Se-aude zarvă de-mpăraţi,
De oameni cari stau adunaţi.
Domnul oştiri-Şi cercetează,
Atent, oştirea, ca să-i vază
Pe-aceia care vor lupta,
În lupta ce se va purta.
5 Această oaste, adunată,
E dintr-o ţară depărtată,
Din marginea cerurilor.
Astfel, Domnul oştirilor
Şi-uneltele mâniei Lui
Lovesc faţa pământului,
Căci Domnul vrea să-l pedepsească
Şi are să îl nimicească.
6 Gemeţi! Căci ziua Domnului
E-aproape, cu mânia Lui.
Ea vine peste-ntreaga fire,
Asemeni ca o pustiire
A Celui care e, mereu,
Atotputernic Dumnezeu!
7 De-aceea, mâinile slăbesc,
Iar inimile se topesc.
8 Toţi oamenii sunt năpădiţi
De spaime şi sunt chinuiţi
De mari dureri. Spasmele lor
Sunt ca ale femeilor,
La naştere. Încremenesc,
Unii la alţii când privesc,
Iar faţa li se înroşeşte
Şi precum focul se vădeşte.
9 Iată că ziua Domnului
Loveşte a pământului
Faţă. E ziua de mânie!
Nu mai e milă, doar urgie
Aprinsă. Este un foc viu,
Cari va preface-ntr-un pustiu
Pământul, nimicind astfel
Toţi păcătoşii de pe el.
10 Stelele-atunci au să pălească
Şi nu au să mai strălucească.
Nici Orionu-atunci, la fel,
Nu va mai străluci nici el,
Iar soarele, abia ivit,
Se-ntunecă în răsărit.
Luna, apoi – de-asemenea –
Nu va mai lumina nici ea.
11 Domnul a zis: „Iată, voiesc –
Lumea – ca să o pedepsesc,
Căci plină e de răutate,
Iar pe cei răi pentru păcate,
Pentru nelegiuirea lor.
Voi face ca trufaşilor
Să le-nceteze semeţia.
Iată, voi spulbera mândria
Asupritorilor, de-ndat’!
12 Mai rari ca aurul curat
Şi scumpi ca aurul pe care
Ţara Ofirului îl are,
Voi face oamenii să fie.
13 Pentru aceasta, să se ştie
Că cerul îl voi clătina.
Pământul se va legăna,
Căci zguduit are să fie
Din temelii, de-a Mea mânie.
De-a Domnului mânie-aprinsă,
Lumea va fi atunci cuprinsă,
Pentru că este ziua Lui,
Ziua mâniei Domnului.
14 Speriaţi atuncea, bunăoară,
La fel ca şi o căprioară
Ori asemenea turmelor
Rămase fără de păstor,
Se va întoarce fiecare,
La neamul pe care îl are.
15 Cei care vor fi prinşi să ştie
Cum că străpunşi – toţi – au să fie,
Iar cei cari fi-vor apucaţi,
De sabie vor fi tăiaţi!
16 Copiii le vor fi loviţi,
Fiind – sub ochii lor – zdrobiţi.
Casele fi-vor jefuite,
Iar soaţele lor, necinstite.
17 Aţâţ poporul Mezilor,
Să meargă împotriva lor,
Căci ei, argintul nu-l doresc
Şi nici la aur nu poftesc.
18 Cu arcuri, ei vor tăbărî
Pe tineri şi-i vor omorî,
Căci milă n-au din partea lor,
Nici roadele pântecelor,
Pentru căci nici copilul n-are
Să dobândească-a lor cruţare.
19 Iar Babilonul, negreşit,
Are să fie nimicit.
El – fala împăraţilor,
Podoabă a Haldeilor –
Precum Sodoma şi Gomora,
Ajunge-va, când va fi ora
Mâniei Domnului. Astfel,
20 Nimeni nu va mai sta în el,
Căci locuit n-o să mai fie.
Arabul nu are să vie
Să îşi întindă cortul lui,
La poarta Babilonului.
Păstorii n-au să se oprească
Cu turmele, să poposească
Înălţând ţarcuri pentru ele,
Pe lângă zidurile-acele.
21 Doar fiarele de prin pustie,
În locu-acela, au să vie,
Culcuşuri ca să-şi încropească.
În case au să locuiască
Doar bufniţe şi struţi, căci loc,
Pentru stafii va fi, de joc.
22 În casele împărăteşti
Şi-n casele cele domneşti,
Doar urletul şacalilor
Va răsuna-nfricoşător.
În casele cari sunt ştiute
Că de petrecere-s făcute,
Câinii sălbatici au să vie.
Iată că vremea e târzie!
Zilele sale-s numărate
Şi nu vor fi adăugate.
A timpurilor împlinire
Nu va cunoaşte zăbovire.”