1 Dar Dumnezeu este Cel care,
Faţă de Iacov – milă – are,
Pentru că iar, pe Israel,
Are să îl aleagă El
Şi are să îl ducă iară,
Ca să îi dea tihnă în ţară.
Atunci străinii vor veni,
Pentru că ei se vor uni
Cu a lui Iacov casă mare,
2 Căci toate neamurile care
Se află-n lume, mai apoi
Îi vor aduce înapoi,
În ţara moştenirii lor,
Iar al lui Israel popor,
Asupra lor, va stăpâni,
Atunci când iarăşi va veni,
În ţara Domnului, că toată
Suflarea, roabă îi e dată.
Robi îi vor fi aceia care
L-au apăsat fără-ncetare.
Stăpân va fi el, negreşit,
Peste cei cari l-au asuprit.
3 Când îţi va da Domnul odihnă
Şi ai s-ajungi a găsi tihnă
În urma frământării tale
Şi-a trudei de pe a ta cale –
Date de greul jug purtat,
În vremea-n cari rob te-ai aflat,
4 Pentru-mpăratul cel pe care,
În frunte Babilonu-l are –
Atunci, un cântec vei cânta,
Cari va cuprinde viaţa ta:
„Iată, asupritorul meu
A dispărut. De-al său jug greu –
Acuma – m-am eliberat,
Iar asuprirea a-ncetat,
5 Căci Dumnezeul meu Cel Sfânt
Şi-a întins braţul şi a frânt
Toiagul celor răi din fire,
Nuiaua lor de stăpânire.
6 Cel care, în urgia lui,
Popoarele pământului
Le-a tot lovit peste obraz –
Mereu, şi nu le-a dat răgaz –
E prigonit, fără cruţare.
E prigonit acela care,
Popoarele pământului
Le supunea-n mânia lui.
7 Pământul va primi odihnă
Şi se va bucura de tihnă,
Pacea fiind asupra lui.
Toţi oamenii pământului
Vor chiui de veselie
Şi vor cânta cu bucurie.
8 Cedrii cei mândri şi frumoşi,
Alăturea de chiparoşi –
În al Libanului ţinut –
Se bucură că ai căzut,
Zicând: „Nu mai e nimenea
Care să vină şi să vrea
Ca să ne taie! A căzut
Cel care, să ne taie-a vrut!”
9 N-au tihnă morţi-n somnul lor,
Căci locuinţa morţilor
Se mişcă – de-un fior pătruns,
Până-n adâncul ei ascuns –
Să te primească, la sosire,
Trezindu-i la a ta venire,
Pe toţi oameni-aceia cari,
Peste pământ erau mai mari.
Din somnul lor, vor fi sculaţi
Ai neamurilor împăraţi.
10 Cu toţii îţi vor spune-apoi:
„Iată că eşti la fel ca noi!
Aicea dacă ai pătruns,
Fără putere ai ajuns!”
11 În locuinţa morţilor,
Tu vei avea, însoţitor,
Nemărginita-ţi strălucire
Ce-mpodobea a ta mărire
Şi sunetul de alăute,
Căci – aşternuturi – ai făcute
Din strat de viermi doar. Năpădit
Vei fi de ei şi-acoperit.
12 Vai ţie! Vai, cum ai căzut
Din cer, tu care-ai fost făcut
Luceafărul strălucitor!
Vai ţie, fiu al zorilor!
Vai ţie, cum ai fost lovit
Şi la pământ ai fost trântit,
Tu, care-ai fost biruitor
Al tuturor neamurilor!
13 În a ta inimă ai spus:
„Mă voi sui în ceruri, sus!
Am să-mi pun jilţul de domnie
Acolo, căci voiesc să fie
Deasupra stelelor pe care,
În mână, Dumnezeu le are.
Muntele dumnezeilor –
Muntele adunării lor –
În miazănoapte-mi va da mie,
Un loc care al meu să fie.
14 Mă voi sui, triumfător –
Apoi – pe vârful norilor,
Şi am să fiu la fel şi eu,
Ca Prea Înaltul Dumnezeu!”
15 Dar la pământ ai fost trântit!
Din înălţimi, te-ai pomenit
În locuinţa morţilor,
În negura mormintelor!
16 Cei ce te văd, miraţi privesc
Şi plini de spaimă glăsuiesc:
„Acesta este omul care
Cutremura pământ şi mare?
17 El zguduia împărăţii,
Lăsând cetăţile pustii?
El e cel care pustia
Lumea, aşa precum voia?
N-a luat el prinşi de război,
Pe care i-a-nrobit apoi?”
18 Ai neamurilor împăraţi
Care-au pierit, sunt aşezaţi
Cu cinste, în mormântul lor,
Să-şi doarmă somnul morţilor.
19 Al tău mormânt gol e lăsat,
Pentru că fost-ai aruncat
Departe de al tău mormânt.
La fel ajuns-ai, precum cum sânt
Şi ramurile ofilite,
Doar de dispreţ învrednicite.
Eşti precum prada cea luată
Cu sabia şi lepădată
Pe pietrele care podesc
Groapa în cari se prăbuşesc
Stăpânii ei, căci ai ajuns
Un hoit în care au pătruns
Putreziciuni nimicitoare.
Bun de călcat eşti, în picioare.
20 Tu, în mormânt, nu eşti unit
Cu ei, căci tu ţi-ai nimicit
Ţara. Ai fost ne-ndurător
Şi-ai prăpădit al tău popor.
N-o să se mai vorbească – iată –
De neamul celor răi, vreodată.
21 Din pricina părinţilor
Şi a nelegiuirii lor –
Grăbiţi-vă gata să fiţi –
Pe fii să îi măcelăriţi!
Să nu se scoale, să voiască –
Pământul – să îl cucerească,
Iar lumea – ca în alte dăţi –
Să n-o mai umple, cu cetăţi!”
22 „Eu Mă ridic în contra lor!” –
A zis Domnul oştirilor.
„Voi şterge dar, numele lui
Şi urma Babilonului!
Iată că am să şterg de tot
Şi pe fecior şi pe nepot!
23 O mlaştină va fi aici
Şi un culcuş pentru arici,
Căci locul fi-va – de îndat’ –
Cu nimicire măturat!”
24 Domnul oştirii a venit
Şi a jurat: „Fi-va-mplinit
Tot ceea ce am arătat.
Nimica nu va fi lăsat
Neîmplinit, din tot ce-am spus.
25 Mâna, atunci, Îmi voi fi pus
Pe-Asirieni, şi-n ţara Mea
Am să-i zdrobesc. Nu vor avea
Scăpare, căci în munţii Mei,
Calc cu piciorul peste ei.
Jugul Asirianului
Şi-asemenea povara lui
Le iau de pe poporul Meu
Şi n-au să-l mai apese greu.”
26 Iată dar, hotărârea dată,
Care se află îndreptată
În contra-ntregului pământ
Şi-a celor care pe el sânt.
Iată şi braţul cel întins
Care, pe neamuri, le-a cuprins.
27 Domnul oştirilor e Cel
Care a hotărât astfel.
Şi cine o să îndrăznească,
Apoi, să I se-mpotrivească?
Întins e braţul Său cel tare:
Cine îl va abate, oare?
28 În anu-n care a murit
Cel cari, Ahaz, era numit
Şi era-n Iuda, la domnie,
S-a dat această prorocie:
29 „Nu te mai bucura, de zor,
Ţară a Filistenilor
Pentru că frânt s-a dovedit
Toiagul care te-a lovit,
Căci din a şarpelui tulpină,
Un basilic are să vină,
Al cărui rod, îngrozitor,
E un balaur zburător.
30 Cei mai săraci cari se vor naşte,
Şi ei – atunci – vor putea paşte,
Căci locui-vor liniştiţi
Cei care sunt nenorociţi.
Am să îţi las neamul să piară
De foame, în această ţară,
Iar cei care vor rămânea,
Parte de moarte vor avea.
31 Gemeţi voi porţi, înspăimântate!
Boceşte-te şi tu, cetate!
Ţară a Filistenilor,
Cutremură-te! Căci un nor
De fum – iată-l – acuma vine,
Din miazănoapte, peste tine,
Iar şirurile cele-ntinse,
Ale vrăjmaşului, sunt strânse.”
32 „Dar ce răspuns va da celor
Care trimişi sunt, de popor?”
„Că Domnul a întemeiat
Sionul şi în el a dat
Un loc, unde – adăpostiţi –
Vor fi toţi cei nenorociţi
Din mijlocul poporului,
Popor cari este-al Domnului.”