1 Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie
Peste Moab, căci se arată
Că împotrivă-i e-ndreptată.
În noaptea-n care-i pustiit,
E Ar-Moabul nimicit!
Tot ceea ce se prevesteşte,
În noaptea ‘ceea se-mplineşte.
În noaptea care-i pustiit,
E Chir-Moabul nimicit!
2 La templu, oamenii se-adună.
Către Dibon merg împreună,
Sau pe-nălţimi lumea se strânge
Şi toţi încep apoi a plânge.
Întreg Moabul se boceşte
Atuncea, şi se tânguieşte.
Pe Nebo şi Medeba, iată,
Capete rase doar se-arată
Şi toate bărbile-s tăiate.
3 Pe uliţi – în cetăţi şi-n sate –
De spaimă oameni-s cuprinşi
Şi doar cu saci toţi sunt încinşi.
Pe-acoperişuri şi-n pieţe
Se pot zări doar triste feţe
Care de plâns, topite sânt,
Căci geme tot, pe-al lor pământ.
4 Hesbonul ţipă, chinuit,
De Eleale însoţit,
Iar strigătele se-mpreună
Şi până la Iahaţ răsună.
Chiar şi războinicii pe care
Ţara Moabului îi are,
Cuprinşi de groază, se bocesc,
Căci spaimele îi încolţesc.
5 Pentru Moab, plânge acum
Inima mea, când văd, pe drum,
Ai săi fugari înspăimântaţi,
Către Ţoar fugind speriaţi
Şi spre Eglat-Şelişia.
Lacrimi amare sunt în ea,
Căci îi zăresc cum merg plângând,
Dealul Luhitului urcând,
Ţipând în lungul drumului,
Cel al Horonaimului.
6 Izvoarele-n Nimrim aflate –
Iată – acuma sunt secate,
Iar pe pământul însetat
Întreaga iarbă s-a uscat.
Verdeaţă nu se mai găseşte
Căci nici un fir verde nu creşte.
7 De-aceea toţi, în acest ceas,
Îşi strâng ceea ce-a mai rămas
Şi-şi trec avutul şi-al lor grâu,
Peste al sălciilor râu.
8 Hotarele cele pe care
Ţara Moabului le are,
De ţipete-s înconjurate,
Căci bocete nenumărate
Răsună pân’ la Eglaim
Şi până la Beer-Elim.
9 În al Dimonului ţinut
Cu sânge apa s-a umplut.
Peste Dimot trimit apoi,
Nenorociri mari şi nevoi.
Un leu se va împotrivi
Celor care se vor ivi
Drept rămăşiţa cea pe care
Ţara Moabului o are.