1 Trimiteţi miei, în dar, de-ndat’,
Pentru al ţării împărat!
Din Sela, al vost’ dar să vie,
Pe drumurile din pustie,
Până la muntele pe care
Fiica Sionului îl are!
2 Precum e pasărea speriată
Care din cuib e alungată,
Sunt fetele Moabului,
La trecerea Arnonului.
3 Ele vor zice: „Sfătuieşte
Şi vino dar, de mijloceşte!
Ne-acoperă pe fiecare,
Cu umbra ta-n amiaza mare,
De parcă vălu-ntunecat
Al nopţii ne-ar fi-nconjurat!
Ascunde-i pe cei urmăriţi
Şi nu-i vinde pe cei fugiţi!
4 Lasă-i să se adăpostească,
La tine ca să locuiască
Aceia care sunt scăpaţi,
Cari din Moab sunt alungaţi!
Fii pentru ei, locul în care
Oameni-aceşti găsesc scăpare,
De-acela care se vădeşte
Că ţara lor o pustieşte.
Căci apăsarea nu durează,
Iar pustiirea încetează
Şi cel ce calcă a lor ţară,
Foarte curând, are să piară.
5 În locul lui are să fie –
Atunci – un scaun de domnie.
Acesta se va vădi tare,
Căci e-ntărit prin îndurare.
În a lui David casă, iată
Că un judecător se-arată,
Cari plin e de credincioşie.
Prieten el are să fie
Al dreptului şi-o să se-arate,
De râvnă plin, pentru dreptate.
6 „Am auzit de fudulia,
De îngâmfarea, de trufia,
De lăudăroşenia mare
Pe cari mândrul Moab o are.”
7 De-aceea, în această vreme,
Moabul a ajuns a geme.
Pentru Moab, cu toţi se tem
Şi pentru a lui soartă gem.
Să suspinaţi, adânc mâhniţi,
Când – la Chir-Hareset – priviţi
Şi-asemeni când în el intraţi
Şi pe-ale lui ruine staţi.
8 Câmpiile cele pe care
Ţara Hesbonului le are,
Ajuns-au ca să lâncezească,
Căci nu mai au ce să rodească.
Ai neamurilor domnitori
S-au repezit, triumfători,
În Sibma, unde au sfărmat
Viţa-de-vie. Au tăiat
Butucii care se-ntindeau
Spre Iaezer şi se-ncâlceau
Până departe, în pustie.
Mlădiţele viţei-de-vie
Se întindeau în depărtare,
Ajungând dincolo de mare.
9 Plâng, pentru via cari, odată,
Se întindea în Sibma toată,
Precum lacrimi mă podidesc
Când către Iaezer privesc.
Udat eşti Elealule,
Precum şi tu – Hesbonule –
De ale mele lacrimi care
Curg peste voi, fără-ncetare,
Căci peste roade, pe furiş –
Peste al vostru seceriş
Şi-asemenea şi peste voi –
Cade un strigăt de război!
10 S-a dus întreaga bucurie
Şi veselia din câmpie.
Nu mai sunt cântece în vii
Şi nici zumzet de veselii!
Vinul, în teascuri, a secat,
Căci nimeni nu l-a mai călcat.
„Ce bucurie se vădea
Pe când culesul începea!
Dar veselia a tăcut,
Căci să-nceteze am făcut.
11 Precum o harfă, tot mereu,
Pentru Moab, sufletul meu
Plânge acum. Inima mea
Se tânguie de-asemenea,
Şi pentru Chir-Hares. Dar iată,
12 Când tot Moabul se arată,
Pe înălţimi urcând grăbit
Şi când intra-va obosit
În sfântul său locaş în care
Se va ruga pentru-ndurare,
Nimica nu va căpăta
Şi în zadar va aştepta!”
13 Cuvântu-acesta a fost spus
De către Domnul Cel de Sus,
Cu multă vreme înainte,
Pentru a se lua aminte,
Şi spre Moab e îndreptat.
14 Domnul astfel a cuvântat:
„În doar trei ani – cum sunt cei care
Un simplu simbriaş îi are –
Ajunge-va dispreţuită
Întreaga slavă strălucită
Pe cari Moabul – azi – o are,
Cu toată-a lui mulţime mare.
Aflaţi dar, că va rămânea,
Apoi, puţin lucru din ea,
Astfel încât să pot să zic
Că nu a rămas mai nimic.”