1 Aceasta e o prorocie,
Pentru un timp ce va să vie
Peste Damasc, căci se arată
Că împotrivă-i e-ndreptată.
„Iată, curând, Damascul – care
Acum, e o cetate mare,
Cu mândre case înălţate –
N-o să mai fie o cetate.
În vremea care o să vină,
Se va preface în ruină,
Căci totul fi-va dărâmat.
2 Cetăţile ce s-au aflat
În Aroer, sunt părăsite,
Iar turmele – nestingherite –
Acolo au să păşuneze
Şi-n pace au să înnopteze.
3 Cu cetăţuia cea pe care
Neamul lui Efraim o are,
Iată, acum s-a isprăvit
Şi – de asemeni – s-a sfârşit
Cu a Damascului domnie
Şi cu a lui împărăţie.
Dar cei care vor rămânea –
Care vor fi din Siria –
Fi-vor ca slava cea pe care
Neamul lui Israel o are” –
Spusese Domnul oştilor.
4 „Iată – spre ştirea tuturor –
În acea zi, slava pe care
Casa lui Iacov doar o are
Ajunge-va a fi slăbită.
Grăsimea lui va fi pierită.
5 Atuncea, se va fi-ntâmplat
Precum e şi la secerat,
Când intră un secerător,
Să taie grâu, pe-al său ogor.
Da, chiar aşa are să fie –
În vremea care o să vie –
În valea Refaimului:
Ca şi la strânsul grâului.
6 Puţine spice vor putea,
Atuncea, a mai rămânea,
La fel precum s-a întâmplat
Când e măslinul scuturat:
Pe vârf, doar două-trei măsline,
Iar în frunziş se vor mai ţine
Vreo patru-cinci” – a zis Acel
Cari Domn îi e, lui Israel.
7 Vedea-vor ochii omului –
Atunci – pe Făcătorul lui.
Omul se-ntoarce către Cel
Cari Sfânt îi e, lui Israel.
8 Nu va privi către altare,
Căci sunt a mâinii lui lucrare.
Nu va privi la ce-a ştiut
Degetul lui să fi făcut.
Nu va privi la cei pe care,
Drept idoli, Astarteea-i are
Şi nici la stâlpii ridicaţi,
Cari soarelui sunt închinaţi.
9 Cetăţile cele-ntărite –
Atuncea – fi-vor risipite,
Asemenea ruinelor
Aflate-n vârful munţilor
Sau prin păduri, pentru că – iată –
Va fi precum a fost odată,
Când oamenii le-au părăsit
Înspăimântaţi şi au fugit
Din faţa fiilor pe care
Neamul lui Israel îi are.
Când acea vreme o să vie,
Totul va fi ca o pustie!
10 De Cel care este, mereu,
Al mântuirii Dumnezeu,
Tu ai uitat şi n-ai voit –
Nicicând – să îţi fi amintit
De Stânca ta, nespus de tare,
Cari îţi era loc de scăpare.
Tocmai de-aceea, ţi-ai sădit
Răsaduri care ţi-au priit
Şi care ţie îţi plăceau.
Butuci care străini erau,
Tu i-ai adus şi i-ai sădit.
11 Cu gard, ţi i-ai împrejmuit
Şi încurând tu i-ai văzut
Precum că flori ei au făcut.
Însă culesul rodului
Fugit-a, iar în locul lui,
Durerea fără leac se-arată
Căci veselia-i alungată.
12 Vuiet se-aude-n largul zării
Asemeni urletului mării!
E vuietul popoarelor.
E zarvă a neamurilor,
Care mugesc, înfuriate,
Ca apele învolburate.
13 Iată, sunt multe neamuri cari
Mugesc ca nişte ape mari…
Când sunt de Dumnezeu mustrate,
Departe fug, înspăimântate.
Luate zgomotele sânt,
Cum de suflarea unui vânt
E pleava de pe munţi purtată,
Sau cum ţărâna-i spulberată
De un vârtej de vânt stârnit.
14 Până pe seară – negreşit –
Cade-un prăpăd neaşteptat
Şi totul fi-va măturat
Până în zori. Aşa păţesc
Acei care ne jefuiesc,
Căci astă soartă îl pândeşte
Pe cel care ne asupreşte.