1 Când Ezechia-a adunat,
Ani paisprezece ca-mpărat,
Venit-a Sanherib – cel care
Era-n Asiria mai mare –
Şi a lovit, pe negândite,
Toate cetăţile-ntărite,
Aflate-n Iuda. În ăst fel,
Pe toate puse mâna el.
2 Acela care, aşezat,
Era-n Asiria-mpărat,
La Ezechia şi-a trimis
Îndată soli. De la Lachis,
Rabşache-a fost ales să fie,
Drept căpitan, peste solie.
O oaste mare îl urmase
Când către Iuda se-ndreptase.
Când la Ierusalim sosiră,
Asirienii poposiră
Lângă canalu-acela mare
Ce vine de la iazul care,
Mai sus, pe deal, este aflat,
Chiar lângă drumul îndreptat
Spre marginea ogorului
Cari este-al ‘nălbitorului.
3 În faţa lor, s-a-nfăţişat
În grabă şi i-a-ntâmpinat
Eliachim – acela care,
Pe Hilchia, părinte-l are.
Fiind de Şebna însoţit –
Şi de Ioah – el a ieşit
În faţa-Asirienilor,
Spre-a asculta solia lor.
Eliachim este cel care
Fusese pus drepte cel mai mare,
În casa împăratului;
Şebna e logofătul lui;
Ioah – al lui Asaf fecior –
E arhivar, sau scriitor.
4 Rabşache-n faţă le-a ieşit
Şi-n felu-acesta, le-a vorbit:
„Cel care este aşezat
Peste Asiria-mpărat,
Aceste vorbe, le-a trimis,
Lui Ezechia, şi a zis:
„Ce-ncredere te-a-nsufleţit,
Pe care tu te-ai bizuit?”
5 Căci eu îţi spun: războiul cere
Şi chibzuinţă şi putere.
Însă, toate aceste sânt
Doar vorbe goale, spuse-n vânt.
În ce ţi-ai pus încrederea,
De te răscoli în contra mea?
6 Dacă-n Egipt te-ai încrezut,
Află că sprijin ai avut
Trestia frântă, ce răneşte
Mâna care se sprijineşte
Pe ea. Căci astfel se arată
A fi, de fiecare dată,
Marele Faraon pe care
Egiptu-n fruntea sa îl are:
O trestie care l-a-mpuns
Şi care palma i-a străpuns,
Celui care se-ncrede-n el.
7 Tu poate că-mi vei spune-astfel:
„Noi, în al nostru Dumnezeu,
Ne-am pus încrederea, mereu.”
Dar nu-nălţimile Lui, oare –
Precum şi ale Lui altare –
Tu le-ai zdrobit – după cum ştim –
Aicea, la Ierusalim?
N-ai poruncit tu – tuturor –
Să nu se-nchine-n faţa lor?
8 Acum dar, nu sta la-ndoială,
Ci hai şi fă o învoială
Cu-al meu stăpân, cu-acela care
E în Asiria mai mare.
Cai, două mii, îţi vom da noi,
Şi vom vedea dacă la voi –
Aici, acum – o să puteţi
Da două mii de călăreţi!
9 Oare, cum crezi că reuşeşti,
Ca tu să te împotriveşti
În faţă-mi şi să-ndepărtezi
Un căpitan, pe care-l vezi
Că-i cel mai mic slujbaş, pe care,
Marele împărat îl are?
În carele Egiptului –
Precum şi-n călăreţii lui –
Nădăjduieşti, precum văd eu.
10 Dar oare, dacă Dumnezeu,
Să vin aici, n-ar fi voit,
Gândeşti că eu aş fi venit?
Puteam, încoace, să pornesc
Şi acest loc, să-l nimicesc?
Dar Dumnezeu astfel a zis,
Atuncea când El m-a trimis:
„În ţara ‘ceea, năvăleşte,
Degrabă, şi o nimiceşte!”
11 Eliachim – acela care,
Pe Hilchia, părinte-l are –
Cu Şebna şi Ioah, au spus:
„Cuvintele ce le-a adus
Solia ta, te rugăm noi,
Ca-n aramaică apoi,
Să le rosteşti, ca nu cumva
Să înţeleagă cineva,
Dintre cei care ne privesc
Şi cari pe ziduri se găsesc.
Nu glăsui în evreieşte,
Ci-n aramaică vorbeşte,
Căci foarte bine-o ştim şi noi.”
12 Rabşache le-a răspuns apoi:
„Crezi, oare, că stăpânul meu
Trimisu-m-a aici, ca eu
Să vă împărtăşesc solia,
Doar vouă şi lui Ezechia?
S-audă aste vorbe, vreau,
Şi cei care pe ziduri stau,
Ca spaimă-n ei, să pot băga,
Să îşi mănânce baliga
Şi să-şi bea udul, de îndat’!”
13 Apoi, Rabşache a strigat –
În limba lor iudaică
Şi nu în aramaică –
Spre toţi cei care se aflau
Pe ziduri şi îi ascultau:
„Cel care este aşezat
Peste Asiria-mpărat
Aste cuvinte mi le-a zis,
Aici, la voi, când m-a trimis:
14 „Să nu cumva să vă lăsaţi,
De Ezechia, înşelaţi!
Pentru că el nu va putea
Ca izbăvire să vă dea.
15 Să nu vă facă el apoi,
În Domnul să vă-ncredeţi voi,
Zicând: „Domnul ne ocroteşte.
Domnul, mereu, ne izbăveşte.
Cetatea nu va fi lăsată
Asirienilor, vreodată.”
16 Nu-l ascultaţi pe Ezechia,
Ci voi să ascultaţi solia
Celui care e aşezat
Peste Asiria-mpărat:
„Pentru voi toţi, este mai bine,
Să încheiaţi pace, cu mine.
Supuşi, dacă o să-mi fiţi mie,
Mânca-veţi din a voastră vie
Şi din smochinul ce-l aveţi.
Apă, voi veţi putea să beţi,
Din puţul vostru, până când –
17 La voi – veni-voi, încurând,
Ca să vă mut în altă ţară.
Pâine şi grâu veţi avea iară,
Căci câmpul ei, pâine rodeşte,
Iar via, mândră, se vădeşte.”
18 Să nu cumva, să vă lăsaţi,
De Ezechia, înşelaţi,
Căci doar vă amăgeşte, când
O să îl auziţi zicând:
„Al nostru Domn ne ocroteşte!
Domnul, mereu, ne izbăveşte!”
Dar dumnezei, nu aveau, oare,
În lume, şi alte popoare?
Ţările lor, oare-au scăpat,
De al meu mare împărat?
19 Unde sunt zeii cei pe care,
Ţara Hamatului îi are?
Unde-s cei ai Arpadului,
Sau ai Sefarvaimului?
Au izbăvit, Samaria,
Ăşti dumnezei, din mâna mea?
20 Ce dumnezei aţi auzit
Că ţările şi-au izbăvit,
Încât – acum – să credeţi voi,
Că Domnul vostru, mai apoi,
Vă va scăpa din mâna mea
Şi izbăvire-o să vă dea
Ca în Ierusalim să staţi,
În urmă, voi, netulburaţi?”
21 Întreg poporul a tăcut,
Făcând aşa cum le-a cerut
Chiar împăratul: „Să tăceţi!
Nici un cuvânt să nu spuneţi!”
22 Apoi, Eliachim – cel care,
Pe Hilchia, părinte-l are –
Cu Şebna – cel ce l-a-nsoţit,
Căci logofăt era numit –
Şi cu al lui Asaf fecior –
Ioah, cari fost-a scriitor –
La Ezechia au plecat
Şi straiele şi-au sfâşiat,
Atunci când au istorisit
Tot ce Rabşache a vorbit.