1 Pustia şi cu ţara care,
De apă, duce lipsă mare,
Pline vor fi de bucurie.
Va tresălta, de veselie,
Pustia, căci se-mpodobeşte,
Când trandafirul înfloreşte.
2 Florile-o vor acoperi
Şi veselă ea va sări,
Cântând toată a ei fiinţă
Şi chiuind de biruinţă,
Pentru că are a-i fi dată
Slava Libanului, urmată
De strălucirea din Carmel
Şi din Saron, văzând astfel,
Slava şi măreţia care
Doar Domnul Dumnezeu o are.
3 „Vă întăriţi voi, mâini slăbite,
Care sunteţi slăbănogite!
Vă întăriţi genunchi! Tari staţi,
Voi cei care vă clătinaţi!
4 Să spuneţi dar, la toţi cei cari
Sunt slabi de inimă: „Fiţi tari!
Să n-aveţi teamă-n ceasul greu!
Iată, al vostru Dumnezeu
Vine cu răzbunarea Lui,
Să dea răsplată orişicui.
El Însuşi are să sosească
Şi are să vă mântuiască.”
5 Atunci, urechea surzilor,
Precum şi ochii orbilor,
Se vor deschide, negreşit.
6 Cel şchiop, atunci, va fi sărit
Precum un cerb, căci va sălta
De bucurie. Va cânta
Şi limba mutului atunci,
Căci ale Domnului porunci
Vor face, ape, ca să vie,
Peste întinderea pustie.
7 Nisipul ei, precum o mare,
Va fi un iaz. Pământul tare,
Care-i – de secetă – uscat,
De ape-atunci va fi udat.
În locul vizuinilor
Ce sunt ale şacalilor,
Vor creşte trestii şoptitoare
Şi papură unduitoare.
8 O cale o să se croiască,
Acolo, şi-o să se numească
Drept „Calea sfântă”. Nimenea
Nu va putea trece pe ea,
Dacă cumva e necurat,
Căci acest drum s-a arătat
Pentru cei sfinţi. Aceia care
Vor apuca astă cărare,
Chiar dacă minte nu vădesc,
Totuşi, ei nu se rătăcesc.
9 Fiare sălbatice sau lei
Nu vor călca pe firul ei,
Ci numai cei răscumpăraţi,
Pe ea, să meargă, sunt lăsaţi.
10 Cei izbăviţi de Domnu-apoi,
Se vor întoarce înapoi
Şi spre Sion au să apuce.
Cu bucurie se vor duce
Şi vor cânta – cu stăruinţă –
Doar cântece de biruinţă.
Cununa lor are să fie
O nesfârşită bucurie.
În veselie îmbrăcaţi
Şi-n bucurie-nfăşuraţi,
Vor fi, de gemete, scutiţi
Şi de durere părăsiţi,
Căci vor fugi relele-acele
Şi vor scăpa, pe veci, de ele!