1 O boală gravă l-a lovit
Pe Ezechia şi-a simţit
Că nu poate să se mai scoale
Din pat, iar moartea-i dă târcoale.
Atunci, prorocul Domnului
Grăbitu-s-a spre patul lui.
Proroc era Isaia, care –
Părinte – pe Amoţ, îl are.
La Ezechia a intrat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Ascultă ceea ce a zis
Domnul, atunci când m-a trimis:
„Aşază-ţi casa-n rânduială,
Căci vei muri, fără-ndoială.”
2 Când auzit-a Ezechia –
Cu faţa albă, ca hârtia –
Către perete s-a sucit
Şi-o rugăciune a rostit:
3 „Doamne, să-Ţi aminteşti de mine,
Căci eu am stat, mereu, cu Tine.
Eu am păşit pe a Ta cale,
Umblând ‘naintea feţei Tale.
Credincioşie-am arătat,
Iar cugetul mi-a fost curat.
Neîncetat – cum ai văzut –
Doar lucruri bune am făcut!”
Când rugăciunea şi-a sfârşit,
Să plângă-amarnic, s-a pornit.
4 Atunci, cuvântul Domnului,
A zis către prorocul Lui:
5 „La Ezechia, să te duci,
Căci vreau, al Meu cuvânt să-i duci.
Întoarce-te acum, la el
Şi-apoi îi spune-n acest fel:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu,
Cel al lui David: „Iată, Eu
Am auzit cum te-ai rugat
Şi am văzut că ai vărsat
Lacrimi amare-n faţa Mea.
Dar sănătos tu vei putea
Iarăşi să fii. Găsesc cu cale
Să lungesc anii vieţii tale.
Tocmai de-aceea, iată, vreau,
Alţi cincisprezece să-ţi mai dau.
6 Pe toţi cei care locuiesc
Aici, am să îi izbăvesc,
Din mâna-Asirienilor.
Scap şi cetate şi popor.”
7 Iată dar, semnul ce-a fost dat
De Domnul, pentru împărat,
Ca să cunoască, negreşit,
Că totul fi-va împlinit
După cuvântul spus prin mine,
De către Domnul, pentru tine:
8 Pe-al lui Ahab cadran solar,
Domnul va face, aşadar,
Cu zece trepte mai apoi,
Să treacă umbra înapoi.”
Atuncea, soarele, de-ndat’,
A făcut umbra de s-a dat –
Pe-al lui Ahab cadran solar –
Cu zece trepte-n urmă dar.
9 Când Ezechia a văzut
Că sănătos iar s-a făcut,
Alcătuit-a o cântare,
Spre slava Domnului Cel Mare:
10 „Iată dar, ceea ce gândeam:
„În anii cei mai buni eram,
Ai vieţii, când simţit-am eu
Că se sfârşeşte drumul meu
Şi trebuie să mă pogor
În locuinţa morţilor!
Sunt pedepsit şi-n acest ceas
Pierdut-am anii ce-au rămas
Din viaţa ce fusese-a mea.
11 Ziceam că „Nu voi mai vedea
Pe Domnul meu, pe-acest pământ,
Pe care numai cei vii sânt.
Pe nici un om, nu voi putea,
De-acuma, de a-l mai vedea
În locuinţa morţilor,
În care am să mă pogor!
12 Iar locuinţa mi-e luată,
Căci de la mine e mutată,
Precum coliba cea pe care,
La stână, un păstor o are.
Îmi simt al vieţii fir tăiat,
De parcă m-a îndepărtat
Un ţesător, din pânza lui.
Pân’ la apusul soarelui,
Ai să-mi pui capăt – ştiu prea bine –
Şi vei sfârşi, astfel, cu mine.
13 Până în zori, am tot strigat;
Precum un leu, m-a atacat
Şi a zdrobit oasele mele,
De n-a rămas nimic din ele!
Scăpare – pentru mine – nu-i.
Pân’ la apusul soarelui,
Ai să-mi pui capăt – ştiu prea bine –
Şi vei sfârşi, astfel, cu mine.
14 Ca rândunica, ciripeam;
Ca un cocor, eu croncăneam;
Ca porumbiţa întristată,
Gemeam, cu faţa îndreptată
Spre cer, iar ochi-mi pironiţi
Spre înălţimi, păreau topiţi.
„Sunt încercat de necaz greu!
Ajută-mă, o, Domn al meu!”
15 Ce aş putea ca să mai spun?
Domnul este atât de bun,
Încât atunci când am strigat,
Răspuns-a şi m-a ascultat.
De-acuma, voi umbla smerit,
Atât cât mai am de trăit,
Căci întristat fusesem eu.
16 O, Doamne, Dumnezeul meu,
Iată că omul – ne-ndoios –
De viaţă este bucuros
Numai prin marea-Ţi îndurare.
Prin ea, mai am şi eu suflare
Căci sănătate Tu mi-ai dat
Şi viaţă mi-ai adăugat.
17 Chiar suferinţa ce-o-nduram,
Spre mântuire o aveam.
Tu o plăcere ai găsit,
Să îmi scoţi sufletul trudit,
Din neagra groapă-a putrezirii,
Să zboare peste-ntinsul firii
Căci înapoia Ta, de-ndat’,
Păcatul mi l-ai aruncat!
18 Nu locuinţa morţilor
Este al Tău lăudător
Şi nu moartea este cea care
Mărire-Ţi dă, fără-ncetare,
Iar cei ce-n groapă se găsesc,
Nicicând nu mai nădăjduiesc,
La marea Ta credincioşie.
19 Numai cel viu are să vie,
Ca să Te laude, mereu,
Aşa precum fac, astăzi, eu.
Tatăl face de cunoscut,
Copiilor ce i-a avut,
Credincioşia arătată
De către Tine, Doamne. Iată
20 Că Dumnezeu m-a mântuit!
De-aceea, cât voi fi trăit,
Din instrumente voi cânta
Şi-n Casa Domnului voi sta.”
21 Isaia – către slujitor –
A zis, cu glas poruncitor:
„Du-te, şi-o turtă de smochine,
Degrabă, s-o aduci la mine,
Căci turta ce va fi adusă,
Pe umflătură fi-va pusă,
Iar Ezechia – negreşit –
Va fi, atunci, tămăduit.”
22 Dar Ezechia l-a-ntrebat:
„Ce semn are să-mi fie dat
Mie, din partea Domnului,
Că pot să merg la Casa Lui?”