1 Când a sfârşit, spre cer, Iisus
Şi-a ridicat ochii şi-a spus:
„Tată, ceasul, acum, soseşte!
Pe Fiul Tău, Îl proslăveşte,
Ca astfel să fii proslăvit,
2 De Fiu, precum I-ai dăruit
Putere, fără de măsură,
Să domine orice făptură,
Să poată ca să dăruiască
Viaţa cea veşnică, cerească,
Celor pe care, Tu i-ai dat,
Şi-n a Lui seamă, i-ai lăsat.
3 Şi ce-i veşnica viaţă? Iată:
Este-a Te şti pe Tine, Tată,
Precum şi pe Hristos Iisus,
Cari, la porunca Ta, S-a dus,
4 În lume. Eu Te-am proslăvit,
Pe-acest pământ, şi am sfârşit
Lucrarea care Mi-a fost dată,
5 De către Tine. Acum, Tată,
Mă proslăveşte dar, pe Mine,
Cu slava ce-o aveam, la Tine,
‘Nainte de-a se fi făcut
6 Lumea. Făcut-am cunoscut,
Numele Tău, oamenilor
Ce Mi i-ai dat în lume. Lor,
Tot ceea ce Mi-ai poruncit
A spune, le-am împărtăşit.
Cuvântul, ei Ţi-au ascultat
Şi L-au păzit. Tu Mi i-ai dat,
Căci Ţie Ţi-au aparţinut.
7 Acuma, ei au cunoscut
Că tot ce Tu Mi-ai dăruit,
Doar de la Tine a venit.
8 Le-am dat, ceea ce am adus:
Cuvintele ce Mi le-ai spus.
Ei au ştiut, când le-au primit,
Că, de la Tine, am ieşit
Şi au crezut, precum le-am zis,
Că Tu, în lume, M-ai trimis.
9 Eu, pentru ei, Mă rog, acum;
Nu pentru lume, nicidecum,
Ci pentru cei ce Mi i-ai dat.
Mereu, de grijă, le-am purtat,
10 Căci sunt ai Tăi. Tot ce am Eu
E şi al Tău, precum şi-al Meu
E totul, că Mi-ai dăruit
Tot ce-i al Tău şi, proslăvit,
11 Sunt Eu, în ei. Eu nu mai sânt,
În lume, dar ei, pe pământ,
Rămân, pe când Eu vin la Tine.
Când rămânea-vor fără Mine,
Tu, Tată Sfânt, să-i ocroteşti
Şi-n al Tău Nume, să-i păzeşti,
Pe cei pe cari Mi i-ai dat Mie,
Pentru ca ei, una, să fie,
Precum suntem şi Noi, mereu.
12 Până acum, îi păzeam Eu
Şi-i ocroteam, în al Tău Nume,
Pentru c-am fost cu ei, în lume.
Din ei, nici unul n-a pierit,
Afară doar de cel sortit
Să fie al pierzării fiu,
Precum Scripturile ne scriu.
13 Acuma, însă, clipa vine,
Şi-am să Mă-ntorc, din nou, la Tine.
Eu spun acestea, cât mai sânt,
Încă, în lume, pe pământ,
Căci vreau, deplină ca să fie,
În ei, această bucurie.
14 Cuvântul Tău, le-am dăruit;
Doar ură, ei au dobândit,
Din partea lumii, căci nu sânt
Din ea, precum – de pe pământ –
Nici Eu nu sunt. Tată al Meu,
15 Iată ce vreau să Te rog Eu:
Nu vreau să-i iei din lume-acum,
Ci să-i păzeşti. Căci, după cum
16 Nu-s Eu, din lume, nu-s nici ei.
17 Sfinţeşte-i Tată, pe toţi cei
Pentru care, Eu M-am rugat.
Cuvântul Tău e-adevărat,
Şi-n adevărul Său, voiam
Să îi sfinţeşti. Când Eu eram,
18 În lume, aşa cum am zis,
Şi Eu, la rându-Mi, i-am trimis,
Pe ei, în lume. Mă sfinţesc
19 Eu Însumi, pentru că voiesc
Ca ei – cei ce Mi-au fost daţi Mie –
Prin adevăr, sfinţiţi, să fie.
20 Şi nu Mă rog doar pentru ei,
Ci Eu Mă rog şi pentru cei
Care, în Mine, crede-vor,
Prin ei, deci prin cuvântul lor.
21 Pentru ei, Tată, Mă rog Ţie,
Căci vreau – ca ei – una să fie,
Aşa precum Tu eşti în Mine –
La fel cum şi Eu sunt în Tine –
Pentru-a putea şi ei, apoi,
Să fie tot una, cu Noi,
Să creadă lumea, ce am zis,
Când spus-am că Tu M-ai trimis.
22 Slava, pe cari Mi-ai dat-o Mie,
Am dat-o lor, ca ei să fie
Una, cum sunt şi Eu cu Tine.
23 Eu sunt în ei, iar Tu în Mine.
Astfel, în chip desăvârşit,
Ei vor fi una, negreşit,
Iar lumea şti-va că Eu sânt
Trimis de Tine, pe pământ
Şi că, pe ei, i-ai îndrăgit,
Cum şi pe Mine, M-ai iubit.
24 Tată, acolo unde-s Eu,
Voiesc a fi şi ei, mereu;
Tu Mi i-ai dat, în grijă, Tată,
Iar slava care Mi-a fost dată,
De către Tine, Eu doresc
Să le-o arăt şi s-o-mpărţesc
Cu ei, fiindcă M-ai iubit
‘Nainte de-a fi întocmit
Lumea aceasta, toată. Iată,
25 Neprihănitule-al Meu Tată,
Că lumea nu Te-a cunoscut,
Ci numai Eu, doar, Te-am ştiut;
Însă, acum, şi ei ştiu bine,
Că sunt trimis, aici, de Tine.
26 Numele Tău, Eu L-am făcut,
Printre aceştia, cunoscut;
Şi-am să-L mai propovăduiesc,
Căci, a Ta dragoste, doresc –
Cu care Eu, necontenit,
De către Tine-am fost iubit –
De-acum, să fie, tot mereu,
În ei, şi-n ei, vreau să fiu Eu.”