1 Apoi, un praznic a urmat;
Iisus, cu ai Săi, a plecat
Pân’ la Ierusalim. Avea
2 Ierusalimul, atuncea,
O renumită scăldătoare.
Erau, acolo, cinci pridvoare,
Drept adăpost bolnavilor.
Chiar lângă Poarta Oilor,
Se afla ea, şi s-a numit
Betesda. Ea a găzduit
3 Pe mulţi nenorociţi. Erau
Orbi, şchiopi, uscaţi, care-aşteptau,
Plini de speranţă, în pridvoare,
Să mişte apa-n scăldătoare.
4 Căci îngerul – din când, în când –
Din înălţimi, venea. Zburând,
În scăldătoare, el intra
Şi apa ei o tulbura.
Primul bolnav cari reuşise
Să intre-n apă, se vădise
A fi, pe dată, lecuit,
De orice ar fi suferit.
5 Printre bolnavi, atuncea, fuse,
Un biet olog care zăcuse
Treizeci şi opt de ani, săracul,
Fără ca să îşi afle leacul.
6 Pe acest om nenorocit,
Într-un ungher, când l-a zărit,
L-a întrebat Iisus Hristos:
„Ai vrea să fii tu, sănătos?”
7 „Cum să nu vreau, sărman de mine”
Răspunse el, „dar nu e cine,
Ca să mă vâre-n scăldătoare,
După a apei tulburare;
Căci până când iau eu aminte,
Sar alţii şi mi-o iau ‘nainte.”
8 „Te scoală-ndată! Patu-ţi ia,
Şi umblă!” – Domnul zisu-i-a.
9 Ologu-ndată, sănătos
S-a şi făcut şi-apoi, de jos,
El, patul, şi l-a ridicat,
Mergând, deşi era Sabat.
10 Mulţi din Iudeii ce-l vedeau
Purtându-şi patul, îi ziceau:
„N-ai voie, să ridici ăst pat,
Căci este ziua de Sabat.”
11 Dar el răspunse: „Negreşit,
Cel care m-a tămăduit,
Mi-a zis aşa: „Patu-ţi ridică
Şi umblă, fără nici o frică!”
12 Atunci, Iudeii au voit
Să ştie: „Cine-a poruncit,
Să-ţi ridici patul, iar apoi,
Să umbli? Vrem să ştim şi noi!”
13 El n-a răspuns – căci n-a ştiut –
Pentru că Domnul, nevăzut,
Făcutu-S-a, din locu-acel,
După ce-l vindecă, pe el.
14 Mult mai târziu, Domnul Iisus,
La Templu, l-a aflat şi-a spus:
„Iată că sănătos tu eşti.
De-acum, să nu păcătuieşti,
Să nu te-atingă vreo urgie
Şi mult mai rău, apoi, să-ţi fie!”
15 Omul acel, iute, s-a dus,
Spunând, la toţi, cum că Iisus
E Cel care l-a vindecat.
16 Iudeii, de cum au aflat,
L-au urmărit, fără-ncetare,
Cătând prilej, să Îl omoare,
Căci îşi făcea, lucrarea Lui,
În zilele Sabatului.
17 Iisus le spuse: „Tatăl Meu
Lucrează, pân-acum; iar Eu,
Tatălui Meu, M-alăturez
Şi-asemeni Lui, şi Eu lucrez.”
18 Iudeii, când L-au auzit,
Şi mai mult, moartea, I-au dorit,
Pentru că El a dezlegat,
Ziua lor, sfântă, de Sabat,
Şi pentru că zicea, mereu,
Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu,
Făcându-Se – prin vorba Lui –
Deopotrivă, Domnului.
19 Iisus, cuvântul, a luat,
Zicând: „Vă spun, adevărat,
Că Fiul – să-nţelegeţi bine! –
Nimic nu face, de la Sine.
Ci tot ce face, a văzut,
Cum al Său Tată a făcut.
Ceea ce Tatăl săvârşeşte,
Şi Fiu-apoi înfăptuieşte.
20 Fiul, iubit, este, de Tată;
De-aceea, El, mereu, I-arată
Ceea ce face. În curând,
Are să vină vremea când,
Lucrări mai mari, o să-I arate,
Ca voi – văzând, atuncea, toate
Acelea – să vă minunaţi.
21 De-asemenea, vreau să aflaţi,
Că tot aşa, cum Tatăl ştie –
Dând viaţă – morţii, să învie,
Şi Fiul Său face la fel,
Dând viaţă numai cui vrea El.
22 Nimeni nu este judecat,
De Tatăl, căci El a lăsat
Aceasta-n măna Fiului,
Când i-a încredinţat-o Lui,
23 Pentru ca toţi să Îl cinstească,
Pe Fiu, şi să Îl preţuiască,
Precum, pe Tatăl, Îl cinstesc.
Cei cari, pe Fiu, nu-L preţuiesc,
Îl necinstesc – v-o spun deschis –
Pe Tatăl, care L-a trimis.
24 Adevărat spun – Domnul vede –
Celui ce-ascultă şi-apoi crede,
Cuvintele care le-am zis,
Crezând în Cel ce M-a trimis,
Veşnica viaţă-i va fi dată
Şi nu vine, la judecată.
25 Adevărat zic: în curând,
Veni-va ceasul acel, când –
A şi venit, azi e-acea zi –
Pe Fiu, morţi-l vor auzi,
Iar cei care-L vor asculta,
Dintre cei morţi, s-or deştepta.
26 Cum Tatăl are viaţă-n Sine,
A hotărât, că este bine,
Ca să Îi dea şi Fiului,
Să aibă-n Sine, viaţa Lui.
27 Astfel, puteri, I-a dăruit,
Să judece tot, negreşit,
Căci El e Fiul omului.
28 Au să audă, glasul Lui,
Toţi cei care-s înmormântaţi.
De-aceea zic: nu vă miraţi,
Când – auzind a Lui cuvinte –
29 Ieşi-vor morţii, din morminte.
Cel care binele-a lucrat,
La viaţă, fi-va înviat;
Iar cel, cari rău să facă, ştie,
La judecată, va să-nvie.
30 Aşadar, să-nţelegeţi bine:
Nimic nu fac Eu, de la Mine,
Ci judec cum am auzit.
Şi iată, dreaptă, s-a vădit
Că este a Mea judecată,
Fiindcă nu cat, niciodată,
Să Îmi fac voia – cum am zis –
Ci-a Tatălui, cari M-a trimis.”
31 „Dacă, doar Eu mărturisesc,
De Mine, şi adeveresc,
Atuncea, a Mea mărturie,
Adevărată, n-o să fie.
32 Dar e un Altul care vine,
Mărturisindu-vă, de Mine,
Şi-această mărturie, dată
De El, este adevărată.
33 Soli, la Ioan, aţi repezit
Şi-atunci, el a mărturisit
Pentru-adevăr, neîncetat.
34 Nu vreau să spun că Mi s-a dat,
Acuma, a Mea mărturie,
De la un om. Vreau să se ştie,
Căci v-am vorbit, ca voi să fiţi –
Cunoscând totul – mântuiţi.
35 Ioan era lumina trează,
Care, puternic, luminează,
Iar voi, cu toţi, aţi vrut să fiţi,
De-a lui lumină-nveseliţi.
36 Acum, voiesc să se mai ştie,
Că o mai mare mărturie –
Decât a lui Ioan – am Eu,
Căci Tot ce-Mi dete Tatăl Meu –
Lucrări pe cari le săvârşesc –
De Mine, vă mărturisesc.
Pentru-a pricepe orişicine,
Că Tatăl M-a trimis, pe Mine,
37 Chiar Tatăl Meu mărturiseşte
Şi despre Mine-adevereşte.
Voi, glasul, nu I-aţi auzit
Şi nici faţa, nu I-aţi zărit.
38 Cuvântul Lui, nu a putut
Rămâne-n voi, căci n-aţi crezut –
Şi nici nu credeţi – în Acel
Care va fost trimis, de El.
39 Scripturile, le cercetaţi,
Căci – viaţă veşnică – speraţi,
În ele, a găsi. Ei bine,
Ele mărturisesc, de Mine!
40 Totuşi, la Mine, nu veniţi,
Ca astfel, viaţă, să primiţi!
41 Nu vreau a strânge, pentru Mine,
Slava, ce de la oameni, vine.
42 Voi nu aveţi, precum văd Eu,
Iubire, pentru Dumnezeu.
43 Eu, În al Tatălui Meu Nume,
Venit-am, în această lume,
Şi totuşi, nu-s – de voi – primit.
Un altul, când va fi venit –
În propriu-i nume – imediat,
De voi, el fi-va acceptat.
44 Cum credeţi voi, care umblaţi
Doar după slava ce vi-o daţi
Unii la alţii, tot mereu?
De ce, slava lui Dumnezeu,
Nu încercaţi să o găsiţi?
45 Să nu credeţi că-nvinuiţi
Veţi fi de Mine-n faţa Lui –
Adică-n faţa Tatălui –
Pentru că o să se găsească
Cine să vă-nvinovăţească:
Moise vă-nvinuie, în care,
V-aţi pus nădejdea, fiecare.
46 Dacă, pe Moise, chiar l-aţi crede,
Voi, şi pe Mine-atunci, M-aţi crede,
Căci el, în cele ce va scris,
De Mine, tot mereu, va zis.
47 Dar dacă voi nu aţi crezut,
Ce a scris el, cum aţi putut –
Sau mai degrabă, cum puteţi? –
Al Meu cuvânt, să îl credeţi?”