1 Iisus fusese înştiinţat,
Că Fariseii au aflat
Precum că El, mai mulţi, botează,
Decât Ioan, şi că-L urmează
Mai mulţi discipoli. Dar, Iisus
2 Nu boteza, El doar i-a pus,
Pe ucenici, ca să-i boteze
Pe cei ce-au vrut să Îl urmeze.
3 Iisus a părăsit Iudeea
Şi S-a întors în Galileea.
4 În al Său drum, El a trecut,
Prin al Samariei ţinut.
5 Lâng-o cetate, S-a oprit –
Sihar, aceasta s-a numit –
Cetate care s-a aflat
Lângă ogorul ce-a fost dat
Lui Iosif, de către-al său tată –
Iacov – în vremea-ndepărtată.
6 Lângă fântâna ce-o făcuse
Iacov, pe-acel ogor, şezuse
Iisus, să caute odihnă.
Pe când şedea Domnul, în tihnă –
Cam pe la ceasu-al şaselea –
7 Văzu cum, către El, venea
Pe firul drumului, să ieie
Apă-n ulcioare, o femeie.
Samariteancă era cea
Cari, spre fântână, se zorea.
Când la fântână s-a oprit
Femeia, Domnul i-a vorbit:
„Apă să scoţi, să-Mi dai să beau”–
8 Căci ucenicii Lui erau
Plecaţi, cu toţii, în cetate,
De-ale mâncării, ca să cate.
9 Samariteanca s-a mirat
Auzind vorba-I, şi-a-ntrebat:
„Cum poţi Tu, care eşti Iudeu,
Să ceri, să Îţi dau apă, eu,
Care Samariteancă sânt?!”
10 El ascultă al ei cuvânt
Şi zise: „De ai fi ştiut!
O, dacă ai fi cunoscut
Darul lui Dumnezeu, şi Cine
E Cel ce spus-a către tine
„Dă-Mi ca să beau”, I-ai fi cerut
Tu, ca să-ţi deie, de băut,
Iar El, atunci, ţi-ar fi dat ţie,
Pe săturate, apă vie.”
11 „Apă, cu ce să scoţi, nu ai!” –
Zise femeia – „Cum îmi dai –
Adâncă e fântâna – mie,
Aşa cum spus-ai, apă vie?
12 Decât al nost’ părinte, oare –
Decât e Iacov – eşti mai mare?
Căci el, fântâna, a făcut
Şi-apoi, din ea, toţi au băut:
El însuşi şi feciorii lui,
Cu turma şi cireada lui.”
13 Iisus răspunse: „Cine bea,
Din astă apă, va mai bea,
Căci, însetat, va fi, mereu.
14 Însă, din apa ce-o dau Eu,
Acela care o să bea,
În veac, nu va simţi setea,
Căci apa Mea se va preface –
În cel care o bea şi-i place –
Într-un izvor ce-o să ţâşnească
În viaţa veşnică, cerească.”
15 „Doamne”, Îi zise-atunci, femeia,
„Să-mi dai şi mie, apa ‘ceea,
Să-mi treacă setea, căci socot
Să nu mai vin, apă, să scot.”
16 „Cheamă-ţi bărbatul”, i-a mai spus,
Femei-atunci, Domnul Iisus.
17 Ea Îi răspunse: „N-am bărbat.”
El zise: „Bine-ai cuvântat!
18 Avut-ai cinci, dar nu mai ai,
Iar cel cu care-acuma stai,
Nu ţi-e bărbat. Drept ai vorbit!”
19 Samariteanca a-nlemnit:
„Doamne, eu văd că eşti proroc.
20 Părinţii noştri-n acest loc,
Pe ăst munte, s-au închinat,
Iar noi, la fel, am învăţat;
Dar voi ziceţi să ne suim
Spre-a ne-nchina-n Ierusalim,
Că-n acel loc doar, se cuvine,
Ca oamenii să se închine.”
21 „Femeie – crede-Mă – curând,
Are să vină ceasul când –
Ca Tatălui să vă-nchinaţi –
Pe munte, n-o să mai urcaţi,
Nici la Ierusalim apoi,
Nu trebuie să mergeţi voi.
22 La ce cunoaşteţi, v-aţi rugat
Cu toţii; noi ne-am închinat,
La ceea ce am cunoscut.
Dar este bine de ştiut
Un lucru, pentru orişicine,
Şi-anume: mântuirea vine,
De la Iudei. Însă-n curând
23 Are să vină ceasul, când,
Închinători-adevăraţi,
În duh şi adevăr, curaţi,
Tatălui lor au să se-nchine;
Ceasul acel, acuma, vine,
Căci Tatăl Meu aşa doreşte
Şi-astfel de-nchinători voieşte!
24 Duh este Domnul, iar oricine,
Lui Dumnezeu, vrea să se-nchine,
În duh şi adevăr doar, are
Să-I poată face, închinare.”
25 Când a sfârşit vorba Iisus,
Femeia zise: „Ni s-a spus,
Şi ştiu dar, că la noi, soseşte
Mesia (El se mai numeşte
Hristosul), iar Acesta poate,
A spune lucrurile, toate.”
26 Iisus i-a zis: „Uită-te bine
Şi, cu atenţie, la Mine:
Cel ce cu tine a vorbit,
E Cel de care-ai pomenit.
Mesia, care, pe pământ,
Venit-a, află că Eu sânt!”
27 Când ucenicii au venit,
Mult s-au mirat, că L-au găsit,
Şezând de vorbă c-o femeie;
Dar nimeni n-a-ndrăznit să ieie
Cuvântul, spre-a-ntreba „Ce caţi?”,
Sau „Despre ce – voi – discutaţi?”.
28 Atunci, femeia şi-a lăsat
Găleata şi a alergat,
Iute-n cetate, de-a vestit,
Celor pe care i-a-ntâlnit,
29 Despre Iisus, zicând: „Haideţi,
Grabnic, cu mine, să vedeţi
Un om, care – când m-a văzut –
Mi-a povestit tot ce-am făcut!
Mă-ntreb dacă, omul Acel
N-o fi cumva Hristosul, El?”
30 Locuitori-atunci s-au dus,
Ca să Îl vadă, pe Iisus.
31 În acest timp, ai Lui erau,
În jurul Său şi Îl rugau
Ca să mănânce: „Puţin, încă,
Învăţătorule, mănâncă!”
32 El le-a răspuns: „Am o mâncare,
Ca s-o mănânc, însă, pe care,
Voi n-o cunoaşteţi, dragii Mei.”
33 Atunci, discipoli-ntre ei,
S-au întrebat: „I-a dat, cumva,
De-ale mâncării, cineva?”
34 Iisus le-a zis: „A mea mâncare,
E să fac voia Celui care
Trimisu-M-a, iar Eu voiesc,
Lucrarea, să I-o împlinesc.
35 Nu aţi spus voi, toţi, într-un glas,
Că patru luni au mai rămas
Până când secerişul vine?
Priviţi în jurul vostru, bine:
Holdele-s albe, pârguite,
Fiind, de seceriş, gătite.
36 Cel care seceră, primeşte
Plată şi roade-agoniseşte,
Pentru o viaţă-n veşnicie,
Să aibă, astfel, bucurie,
Atât cel care-a semănat,
Precum şi cel ce-a secerat.
37 Căci dreaptă-i zicerea ce-a spus:
„Seamănă unul, dar s-a dus
Un altul, de a secerat.”
38 Să seceraţi, v-am îndreptat,
Unde voi nu aţi ostenit,
Pentru că alţii s-au trudit
Şi-n truda lor, voi aţi intrat.”
39 Samariteni muţi s-au aflat,
Atuncea, în cetatea ‘ceea,
Şi auzind ce-a spus femeia –
Că „El mi-a zis tot ce-am făcut” –
Îndată-n Domnul, au crezut.
40 La El, Samariteni-acei,
S-au dus, rugându-L ca, la ei,
Să mai rămână. De-al lor glas,
El ascultă şi-a mai rămas,
Acolo, două zile-n care
41 Crescuseră, în număr mare,
Samaritenii locului,
Care-au crezut cuvântul Lui.
42 Femeii, mulţi, apoi, i-au spus:
„Acum, noi credem, în Iisus,
Nu din pricina spusei tale,
Ci datorită vorbei Sale,
Pentru că noi L-am auzit
Şi-astfel, cu toţi, ne-am lămurit
Că Acest om, Hristosul, este –
Mântuitorul lumi-aceste.”
43 După ce, două zile-a stat,
Spre Galileea, a plecat
44 Iisus, căci singur a vestit
Că un proroc nu-i preţuit
În a sa ţară, înde-ajuns.
45 În Galileea, a ajuns
Şi-a fost, de toţi, bine primit,
Pentru că mulţi L-au întâlnit,
Chiar la Ierusalim, când ei
Au fost la praznic. Toţi acei,
Lucrările ce le-a făcut
Hristos, acolo, le-au văzut.
46 Iisus veni, după aceea,
Iarăşi, în Cana Galileea,
Unde, din apă, vin făcuse.
Atunci, în Capernaum, fuse
Un om – slujbaş la-mpărăţie –
Iar fiu-i, se brodi să fie
Chiar în acea vreme, bolnav.
47 Omul, văzându-l că e grav –
Şi cum aflase că Iisus
E-n Galileea iar – s-a dus,
Grabnic, la El şi L-a rugat
Să-i vindece fiul, aflat
Pe moarte, de boală zdrobit.
48 Iisus, atunci, a glăsuit:
„Minuni – dacă n-o să vedeţi –
Cu nici un chip, n-o să credeţi!”
49 Slujbaşul a oftat, din greu:
„Vino, până, micuţul meu
Nu moare, şi-l tămăduieşte!”
50 „Du-te! Copilul tău trăieşte!”–
L-a-ncredinţat Domnul Iisus.
Omul crezut-a ce i-a spus,
Şi, către casă, a plecat.
51 Argaţii l-au întâmpinat,
Când încă el era pe drum,
Şi i-au adus vestea precum
Că fiu-i s-a tămăduit.
52 Atuncea, omul a voit –
De la ai săi robi – ca să ştie,
Ceasul, când a-nceput să-i fie,
Ceva mai bine, fiului.
„Ieri” – spuseră argaţii lui –
La ceasul şapte, l-a lăsat
Frigul care l-a scuturat.”
53 Tatăl, atunci, a cunoscut,
Că vindecarea s-a făcut
Tocmai la timpul când Iisus,
„Trăieşte fiul tău”, i-a spus.
Astfel – şi el şi casa lui –
Crezură vorba Domnului.
54 Acum, această vindecare,
Fusese-al doilea semn, pe care,
Domnu-l făcu, în Galileea,
Când revenit-a din Iudeea.