1 În numărul fruntaşilor –
Din rândul Fariseilor –
A fost un om, deosebit,
Cari, Nicodim, era numit.
2 Acesta merse, la Iisus,
Noaptea, în taină, şi I-a spus:
„Învăţătorule, ştim bine,
Că Dumnezeu este cu Tine,
Că de la Domnul, ai venit.
Lucrul acesta e vădit,
Căci nimeni nu ar fi putut,
Să facă, tot ce ai făcut,
Neînsoţit de Dumnezeu.”
3 Iisus a zis: „Drept îţi spun Eu,
Că-ngăduit e omului,
Ca-mpărăţia Domnului,
S-o vadă – altfel, e-n zadar –
Doar dacă se va naşte iar.”
4 Când auzi, aşa ceva,
„Cum poate, oare, cineva,
Iar, a se naşte?! E vreo cale,
Ca-n pântecele mamei sale,
Să intre-un om bătrân, ‘napoi,
Spre a se naşte iar, apoi?!” –
A întrebat Nicodim. „Eu” –
5 A zis Iisus – „la Dumnezeu –
Îţi spun – că în Împărăţie,
Intră doar cel care-o să fie,
Din apă şi din Duh, născut.
6 Cel cari, din carne, e făcut,
E numai carne, dar acel
Născut din Duh, duh e şi el.
7 Nu te mira! E în zadar!
Va trebui să te naşti, iar!
8 Tu, vântul, îl auzi vuind
Şi-l simţi când bate, neştiind,
De unde, el, spre tine-aleargă,
Nici încotro are să meargă,
Purtat pe aripi de văzduh;
Aşa-i şi cel născut din Duh.”
9 „Cum e posibil?! Vrem să ştim!
Ne spune!” – zise Nicodim.
10 Iisus răspunse: „Tu eşti cel,
Care-l înveţi, pe Israel,
Şi nu pricepi ce-am încercat
11 Să-ţi tălmăcesc? Adevărat
Este, că noi spunem ce ştim:
Doar ce-am văzut, mărturisim.
Dar voi, în neştiinţa voastră,
Respingeţi mărturia noastră.
12 Vă-ntreb dar, căci Eu am văzut,
Dacă, de voi, n-am fost crezut,
Când despre lucruri pământeşti
Vorbeam, atunci, cele cereşti,
O să le credeţi? Negreşit,
13 Nimeni, în cer, nu s-a suit,
Decât Cel care locuieşte
În cer, şi-acuma, vă vorbeşte.
Deci, numai Fiul omului,
S-a pogorât, din cerul Lui.”
14 „Şi, precum Moise a-nălţat,
Când – din aramă – a turnat,
Şarpele-acela, în pustie,
Asemenea are să fie –
‘Nălţat – şi Fiul omului,
15 Ca toţi, care-n Numele Lui,
Vor crede, viaţă, să primească
Şi-n veşnicie, să trăiască.
16 Atât de mult, Domnu-a iubit
Lumea, încât, a dăruit,
Pe Fiul Său, ca-n acest fel,
Oricine crede-va în El,
Din viaţa cea vremelnică,
Să treacă-n viaţă veşnică.
17 Prin Fiul Său, Dumnezeu vrea
Ca mântuire să îi dea,
Lumii – acesta-i al Său ţel –
Nu să o judece, prin El.
18 Cine-n El crede, e scăpat
Şi nu mai este judecat;
Căci judecată s-a făcut
Acelui care n-a crezut
În Numele singurului
Fiu Prea Iubit, al Domnului.
19 Aflaţi că astă judecată
Şade în faptul că odată
Ce peste lume-a răsărit
Lumina, oameni-au iubit
Bezna, mai mult decât lumina,
Crezând că ea le-ascunde vina,
Cu mantia tenebrelor,
Rele fiind faptele lor.
20 Cel care, răul, săvârşeşte,
Raza luminii, o urăşte
Şi, niciodată, n-o să vină,
Să se arate, în lumină,
Pentru ca răul făptuit,
Să nu fie descoperit;
21 Dar cel ce-n adevăr lucrează,
Vine: lumina-i luminează
Faptele bune, tot mereu,
Căci sunt făcute-n Dumnezeu!”
22 Iisus veni, după aceea,
Cu ucenicii, în Iudeea.
Aici, în timpul cât a stat,
Pe mult norod, a botezat.
23 În Enon – la Salim – la fel,
Ioan a botezat şi el,
Căci multe ape se aflau,
În acel loc, şi mulţi veneau,
De primprejur – femei, bărbaţi –
Voind să fie botezaţi.
24 Încă nu fuse-ntemniţat
Ioan. Atuncea, s-a iscat
25 O mică ceartă, cu privire
La datina de curăţire,
Între discipolii pe care
Ioan Botezătoru-i are,
Şi un Iudeu. Ei, toţi, s-au dus,
În faţa lui Ioan, şi-au spus
Păsul, ca el să înţeleagă,
26 Şi-apoi, în urmă, să aleagă
Ce este drept, în spusa lor.
Au zis dar, către-nvăţător:
„Ascultă-ne puţin, Ioan:
Acela, de peste Iordan –
De care ne-ai mărturisit –
Şi El botează. Am venit
Să-ţi spunem că, în acest fel,
Toţi oamenii se duc la El.
27 Ioan, atunci, a cuvântat:
„Omul primeşte ce-i e dat,
Din cer. Atâta doar! Vedeţi?
28 Voi înşivă, martori, sunteţi,
C-am zis: „Hristosul, nu sunt eu,
Ci sunt trimis de Dumnezeu
Spre-a merge înaintea Lui”.
29 Mireasa este-a mirelui;
Prietenul acestuia,
Ce bucurie va avea,
Că şade-alăturea de mire,
Putând s-asculte-a sa vorbire!
Acum, această bucurie
Care îmi este dată mie –
Aflaţi dar – că este deplină
Şi, veşnic, ea are să ţină.
30 El trebuie, mereu, să crească
Şi, în putere, să sporească,
În timp ce eu, de-acum, urmez –
‘Nainte-I – să mă micşorez.
31 Acela care, din cer, vine,
E mai presus de toţi, de mine.
Cel care e de pe pământ,
E pământesc. Al său cuvânt,
De-asemenea, e pământesc;
Însă, Acel ce e ceresc –
Acela care, din cer, vine –
E mai presus de orişicine.
32 El, ce-a văzut, mărturiseşte
Şi, totuşi, nimeni nu primeşte
Ceea ce a mărturisit.
33 Cel care, însă, a primit
Vorbele Lui, adevereşte
Că Domnul, adevăr, rosteşte.
34 Cel cari, de Domnul, e trimis,
Spune ceea ce El I-a zis.
Doar adevăr, are în gură,
Căci Domnul nu-i dă, cu măsură,
Din Duhul Sfânt. El Îl iubeşte
35 Pe Fiul Său şi dăruieşte,
Tot ceea ce a fost zidit,
În mâna Fiului iubit.
36 Cel care crede-n al Său Fiu,
În vecii vecilor, e viu,
Căci viaţă veşnică primeşte;
Dar cel care-L nesocoteşte –
Deci nu crede în Fiul Lui –
Simţi-va mâna Domnului,
Cum îl apasă, cu mânie,
Şi şters, din viaţă, va să fie.”