1 Atuncea, Elisei s-a dus,
În faţa tuturor şi-a spus:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu,
Al cărui slujitor sunt eu:
„La poarta din Samaria,
Mâine, cu toţii veţi vedea –
Când ceasu-acesta o să vină –
Că o măsură de făină,
Cu-n siclu fi-va cumpărată.
Şi orz se va găsi, căci iată,
Două măsuri se vor putea,
Tot la un siclu, să se ia.”
2 Când călăreţul cel pe care,
Drept sprijin, împăratu-l are,
Aste cuvinte-a auzit,
Plin de dispreţ, a glăsuit:
„Peste putinţă! Nu cred eu!
Chiar de va face Dumnezeu,
Mâine, ferestre-n cer, cumva,
Cum să se-ntâmple-aşa ceva?”
Prorocul zise-atunci: „Nu crezi?
Ei bine, mâine ai să vezi
Tu însuţi lucrurile-acele,
Însă nu vei mânca, din ele.”
3 Tocmai atuncea s-a brodit,
Că patru oameni s-au oprit
La poarta care străjuia
Intrarea în Samaria.
Oameni-acei, leproşi, erau
Şi de mâncare căutau.
Ei, între ei, s-au sfătuit
Şi-n felu-acesta au vorbit:
„La ce bun oare, să ne-oprim
Aici, când tot o să murim?
4 Dacă-n cetate intrăm noi,
De foame vom pieri apoi.
Aici dacă vom rămânea,
O să murim, de-asemenea.
Mai bine, haidem fraţilor,
La oastea Sirienilor,
Căci cine ştie ce-o să iasă.
Poate că viaţa ei ne-o lasă.
Dacă ne vor cruţa, trăim.
Iar dacă nu, o să murim.”
5 Când înserarea s-a lăsat,
Spre Sirieni ei au plecat
Şi-n tabără, apoi, intrară.
Pe nimeni, însă, nu aflară,
6 Pentru că Domnul a făcut
Să se audă-nentrerupt,
Un vuiet de oştire mare,
De călărime şi de care.
Când Sirieni-au auzit
Vuietu-acela, s-au gândit:
„Mai marele lui Israel
Are alăturea de el,
Pe cel ce este împărat
Peste Hetiţi încoronat,
Şi pe-mpăraţii cei pe care
Ţara Egiptului îi are.
În contra noastră, împreună,
Toţi vor veni, să ne răpună.”
7 În felu-acesta au gândit
Şi-nspăimântaţi, ei au fugit,
Lăsându-şi corturile mari
Şi cai şi care şi măgari,
Zorindu-se să izbutească,
Doar viaţa să şi-o izbăvească.
8 Leproşi-n tabără-au intrat
Şi-n primul cort s-au aşezat
De au mâncat şi au băut.
Cu-argint şi aur, şi-au umplut
Toţi, buzunarele, şi-apoi
Au mai luat şi haine noi.
Tot ce au strâns, iute-au ascuns.
Apoi, în alt cort au pătruns,
Unde au procedat la fel,
Luând tot ce era în el.
Astfel, ceea ce-au jefuit,
Au scos afară şi-au pitit.
9 În urmă, ziseră: „Nu-i bine,
Ce facem noi! Vede oricine,
Că astă zi se dovedeşte
Deosebită. Se vădeşte
A fi o zi de veste bună.
Haidem să mergem, împreună,
La casa împăratului,
Ca vestea să i-o dăm şi lui.
Dacă-n tăcere noi vom sta
Şi până-n zori vom aştepta,
Atunci încredinţaţi să fim,
Că mari pedepse-o să primim.”
10 Cei patru, grabnic, au plecat
Şi pe străjeri ei i-au chemat,
La poarta care străjuia
Intrarea în Samaria.
Ei ziseră străjerilor:
„Tabăra Sirienilor
Este pustie. Am intrat
Şi nici un om nu am aflat,
În corturile cele mari.
Doar caii lor şi mulţi măgari –
Chiar lângă corturi – sunt legaţi.
Grabnic, veniţi şi vă uitaţi,
Ca să vedeţi că, negreşit,
Este precum v-am povestit.”
11 Străjeri-atunci au alergat
Să-l înştiinţeze, pe-mpărat.
12 Când împăratu-a auzit
Lucrul acesta, a vorbit,
Cu slujitorii săi, zicând:
„Iată dar, ce le-a dat prin gând –
Acuma – Sirienilor:
Ştiu bine că al nost’ popor
Este flămând. Ei au fugit
Şi pe ogoare s-au pitit,
Spunându-şi: „Dacă Israel
Iese afară, vai de el!
Îl atacăm, pe ne-aşteptate,
Şi vom pătrunde în cetate.”
13 Unul din slujitori s-a dus
La împăratul şi i-a spus:
„Te rog, porunci – acum – să dai,
Să-ţi fie-aduşi, aici, cinci cai –
Din cei pe care-i mai avem.
Apoi, trimite-i să vedem
Ce-o să se-ntâmple. Fă acum,
După al meu sfat, căci – oricum –
Şi caii istoviţi se-arată,
La fel ca şi cetatea toată.”
14 Îndată, marele-mpărat,
Poruncă – slugilor – a dat,
Să pregătească două care
Şi caii pentru fiecare.
Trimise-apoi, nişte oşteni,
În tabără la Sirieni,
Zicând: „Mergeţi şi cercetaţi
Şi veşti – degrabă – să îmi daţi!”
15 Pân’ la Iordan s-au repezit
Oştenii şi-au descoperit
Că drumul fost-a presărat
Cu haine ce s-au aruncat
Când Sirieni-nspăimântaţi,
Prin fugă s-au dorit scăpaţi.
Solii aceia, înapoi,
La împărat, veniră-apoi
Şi-i spuseră ce au găsit.
16 Poporu-atuncea a ieşit
Şi-a alergat, nerăbdător,
La tabăra duşmanilor,
S-o jefuiască, de îndată.
Astfel, se împlinise – iată –
Cuvântul care l-a rostit
Domnul, atunci când a vestit
Că „o măsură de făină –
În ziua ce avea să vină –
Cu-un siclu fi-va cumpărată
Şi-apoi, din orz – de astă dată –
Două măsuri se vor putea,
Tot cu un siclu să se ia.”
17 La poartă-atunci, a fost chemat,
Spre-a fi, de pază, aşezat,
Chiar călăreţul cel pe care,
Drept sprijin, împăratu-l are.
A fost o mare-nvălmăşeală –
Căci fiecare-a dat năvală –
Iar omu-acela a picat
Şi în picioare-a fost călcat
De gloata ce s-a îmbulzit.
În felu-acesta, a murit,
După cuvântul Domnului,
Rostit prin slujitorul Lui,
Atunci când a venit la el,
Mai marele din Israel.
18 Căci pe-mpărat când îl zărise,
Omul lui Dumnezeu vorbise
În acest fel: „Chiar de nu crezi,
Mâine în zori, tu ai să vezi –
Când acest ceas are să vină –
Că o măsură de făină,
Cu-un siclu fi-va cumpărată
Şi-apoi din orz – de astă dată –
Două măsuri se vor putea,
Tot cu un siclu să se ia.”
19 Iar călăreţul a murit,
Pentru că astfel i-a vorbit,
Lui Elise: „N-am să cred eu!
Chiar dacă face Dumnezeu,
Mâine, ferestre-n cer – cumva –
N-o să se-ntâmple-aşa ceva!”
Prorocul i-a răspuns: „Nu crezi?
Ei bine, mâine ai să vezi
Tu însuţi, lucrurile-acele,
Însă nu vei mânca din ele.”
20 Într-adevăr, s-a împlinit
Totul, aşa cum s-a vestit,
Căci în învălmăşeala mare –
Ce se făcuse, la intrare –
Omul acela a picat
Şi în picioare-a fost călcat,
De gloata ce s-a îmbulzit,
Încât acolo a murit.