1 „Încolo, vreau, dragii mei fraţi,
În Domnul, să vă bucuraţi.
Mie – ca să vă scriu, mereu,
Aceleaşi lucruri – nu mi-e greu,
În timp ce vouă, ne-ndoios,
Vă sunt acestea, de folos.
2 Păziţi-vă, necontenit,
De câini-aceia! Negreşit,
De lucrătorii răi, să ştiţi,
De-asemenea, să vă feriţi!
De scrijeliţi-acei, apoi,
Fugiţi, întotdeauna, voi!
3 Căci cei ce-s împrejur tăiaţi,
Suntem chiar noi, dragii mei fraţi:
Noi – care Îl slujim, mereu,
Prin Duhul Sfânt, pe Dumnezeu –
Noi – cei care am încercat,
Atuncea când ne-am lăudat,
S-aducem laude-n Iisus –
Noi – cari, nădejdea, nu ne-am pus
În lucrurile pământeşti,
Ci doar în cele ce-s cereşti.
4 Măcar că eu chiar aş putea,
Pricini de-ncredere-a avea,
În multe lucruri care sânt
Aflate, pe acest pământ.
Dacă, încredere, cumva,
Poate să aibă cineva,
În lucruri pământeşti, mereu,
Mai multă, pot ca să am eu.
5 Eu – printre toţi ceilalţi, din jur –
Tăiat mă aflu, împrejur;
De neam, mă trag, din Israel,
Şi sunt Evreu, de al meu fel;
Ca seminţie, negreşit,
Din Beniamin, eu am ieşit,
Iar după Lege, Fariseu
Am fost, întotdeauna, eu.
6 În ce priveşte râvna mea,
Mărturisesc dar, despre ea,
Că fost-am un prigonitor,
Pentru Biserici, fraţilor.
Despre a mea neprihănire,
Dată de Lege, s-aveţi ştire,
Că nu am nici o meteahană,
Pentru că sunt, fără prihană.
7 Dar lucruri care, pentru mine,
Erau câştig, acum, mai bine,
Le-am socotit făr’ de folos,
Fiind doar pierderi, în Hristos.
8 Ba şi acum, când le privesc,
Tot pierdere, le socotesc,
Faţă de-un preţ nespus de mare,
Pe cari cunoaşterea îl are,
A Domnului meu Cel de Sus,
Cari este chiar Hristos Iisus.
Doar pentru El, pierdut-am toate
Şi am ajuns a le socoate,
Drept un nimic, drept un gunoi,
Să pot a-L câştiga apoi,
Chiar pe Hristos şi, negreşit,
9 Să fiu şi eu, în El, găsit –
Nu cu neprihănirea mea,
Pe care Legea mi-o dădea –
Ci cu acea neprihănire
Ce vine peste omenire
Şi cari, de Dumnezeu, e dată,
Doar în credinţa arătată,
În Domnul nost’, Hristos Iisus.
10 Cu o dorinţă de nespus,
Cătam să Îl cunosc, pe El,
Şi să-nţeleg apoi, astfel,
Puterea învierii Lui;
Cu suferinţa Domnului,
Voiam să fiu, în părtăşie,
Şi-asemeni Lui, moartea să-mi fie.
11 Astfel, cu orice chip, am vrut,
S-ajung – dacă s-ar fi putut –
La învierea morţilor.
12 Nu spun, acuma – fraţilor –
Că premiul l-am şi dobândit,
Ori c-am ajuns desăvârşit;
De-aceea, să luaţi aminte,
Căci eu alerg tot înainte
Şi caut să-l apuc, mereu,
Cum am fost apucat şi eu –
La rându-mi – de Hristos Iisus.
13 Nu cred că, mâinile, mi-am pus,
Pe El şi că L-am apucat,
Dar fac un lucru, ne-ncetat,
Uitând de tot ce-ar rămânea,
Pe al meu drum, în urma mea:
Caut, mereu, să iau aminte,
La ce se află, înainte.
14 Caut, neîncetat, să merg
Tot înainte şi alerg,
Spre ţinta mea, spre premiul care
E a lui Dumnezeu chemare,
Făcută prin Iisus Hristos.
15 Vă-ndemn, pentru al vost’ folos,
Pe voi – pe cei care doriţi
S-ajungeţi dar, desăvârşiţi –
Ca ăst gând să vă-nsufleţească
Şi, tot mereu, să vă-nsoţească;
Iar dacă are-a fi, cumva,
De-altă părere, cineva,
În vreo privinţă, Dumnezeu
Are-a vă lumina, mereu,
Şi-o să vă dea, după dorinţă,
Lumină, în orice privinţă.
16 În lucrurile despre care,
Sunt de-o părere fiecare,
E bine ca să încercăm,
Cu toţi, la fel, ca să umblăm.
17 Urmaţi-mă, mereu, pe mine,
Privind, întotdeauna, bine,
La cei ce, seamă, iau, apoi,
La pilda ce-o aveţi în noi
Şi cari se poartă, după ea,
Voind a fi, asemenea.
18 De multe ori, v-am repetat
Şi vă mai spun, încă odat’,
Plângând: sunt mulţi – neîndoios –
Vrăjmaşii crucii lui Hristos.
19 Pierzarea e al lor sfârşit,
Iar pântecele – negreşit –
Le este singur dumnezeu;
Ruşinea-i slava lor, mereu,
Iar gândurile lor le sânt,
La lucruri doar, de pe pământ.
20 Însă, cetăţenia noastră –
Şi totodată şi a voastră –
Aflată e, în ceruri, sus,
De unde, pe Hristos Iisus,
Îl aşteptăm noi, fraţilor,
Ca Domn şi ca Mântuitor.
21 El va schimba, trupul pe care
Smerita noastră stare-l are,
Şi îl va face, pe-astă cale,
La fel ca trupul slavei Sale,
Printr-o lucrare de putere
Care, doar după a Sa vrere,
Poate orişice lucru-a pune,
În slujba Sa, şi a-l supune.”