1 Să fie binecuvântat
Al nostru Domn, neîncetat.
El este Stânca mea cea vie,
Cari mă deprinde-n bătălie.
2 El îmi e Binefăcător,
E Turnul meu Izbăvitor
Şi Cetăţuia mea cea tare
În care îmi găsesc scăpare.
Domnul mi-e adăpost, mereu,
Pentru că El e scutul meu.
Pe-al meu popor, El îl supune
Şi la piciorul meu îl pune!
3 Doamne, ce-i omul? Ce e el,
Încât să ţii seamă de el?
Ce este fiul omului,
Ca să Te pleci asupra lui?
4 Omul este ca o suflare,
Iar zilele cele pe care
El le trăieşte pe pământ,
Asemeni unei umbre sânt.
5 Apleacă cerul, bunăoară,
O, Domn al meu, şi Te pogoară!
Atinge munţii, Te arată
Şi fă-i să fumege de-ndată!
6 Cu fulgere, Domnu-i loveşte
Pe-ai mei vrăjmaşi şi-i risipeşte!
Ascultă Doamne, a mea rugă:
Loveşte-i cu săgeţi, să fugă!
7 Întinde-Ţi braţele cereşti,
Din ape să mă izbăveşti!
Îl scapă pe-al Tău slujitor,
Din mâinile străinilor,
8 A căror gură a rostit
Numai minciuni, necontenit.
Dreptatea lor e ruşinoasă,
Pentru că este mincinoasă.
9 O Doamne, spre lauda Ta,
Un cântec nou Îţi voi cânta.
O Doamne, a mea alăută,
Cu zece coarde, e făcută.
Cu ea, eu – Doamne – voi cânta,
Cântece spre lauda Ta.
10 Tu care eşti îndurător
Şi le dai împăraţilor
Nepreţuita biruinţă,
Tu care-l scapi de umilinţă
Şi sabie pe David care
Îţi este rob, dă-mi îndurare!
11 Mă izbăveşte, Domnul meu,
De cei străini care – mereu –
Neadevăruri au rostit
Şi-a căror dreaptă s-a vădit
Drept mincinoasă, ne-ncetat!…
12 Ai noştri fii s-au arătat
Nişte odrasle care cresc
Şi tinereţe dovedesc.
Fetele noastre, ne-ndoios,
Sunt nişte stâlpi, săpaţi frumos,
Cari fac podoaba caselor
Ce sunt ai împăraţilor.
13 Grânare pline, avem noi;
Turmele ne sporesc apoi,
Cu miile, cu zeci de mii,
Pe-ntinsele noastre câmpii.
14 Viţelele sunt prăsitoare.
Nu-i nici o pagubă sub soare.
Nici o robie nu ne-apasă
Şi nici un ţipăt n-o să iasă,
Din uliţele noastre. Iată
15 Ce fericire se arată,
Mereu, pentru poporu-acel,
Care are să stea astfel!
Ferice de poporul care,
Drept Domn, pe Dumnezeu Îl are!