1 În adunarea Lui, mereu,
Şade al nostru Dumnezeu,
Căci El este judecător,
În rândul dumnezeilor.
2 „Când oare, voi veţi înceta
A judeca strâmb şi-a căta
La faţa celor răi apoi?
3 Dreptate vreau să faceţi voi,
Orfanului şi celui care
S-a dovedit slab, din născare.
Dreptate-i daţi, săracului
Şi-apoi nenorocitului.
4 Pe nevoiaşi, pe cei lipsiţi,
De cei răi să îi izbăviţi.”
5 Dar ei nimic n-au priceput.
Nu ştiu nimic, căci le-a plăcut
Doar întunericul în care
S-au rătăcit, fără-ncetare.
Prin felu-n care s-au purtat,
Fi-va pământul clătinat.
6 Atuncea, zis-am către ei:
„Cu toţii sunteţi dumnezei,
Căci voi sunteţi acei pe care
Cel Prea Înalt, drept fii, Îi are.
7 Însă ca nişte oameni, voi
Aveţi ca să muriţi apoi,
Aşa cum piere şi cel care,
Un domnitor e, oarecare.”
8 Popoarele de pe pământ,
Doamne, doar ale Tale sânt.
De-aceea scoală-Te de-ndată
Şi pe pământ fă judecată.